Colecţionar de costume populare:
„Orice şi-ar pune o româncã, nimic nu-i stã mai bine decât cu o ie”
Ion Dumitraşcu deţine o colecţie impresionantã, de peste 300 de costume naţionale din zona de munte a Mehedinţiului. Sunt piese extrem de valoroase, pe care mehedinţeanul le pãstreazã cu mare sfinţenie pentru cã cea mai mare parte din ele sunt moştenire de familie.
„Aceste costume sunt o parte a sufletului meu”, spune Ion Dumitraşcu (66 de ani), un român adevãrat din zona de nord a Mehedinţiului, acolo unde la adãpostul munţilor şi al codrilor s-a pãstrat şi s-a dezvoltat o culturã popularã, a cãrei obârşie o descifrãm coborând în milenii de viaţã. Pãstreazã vie amintirea mamei sale îmbrãcatã în costum popular pe uliţele satului, alãturi de celelalte femei din localitate. Pentru colecţionarul de la Mehedinţi nimic nu înnobileazã mai mult femeia româncã decât ia. „Ia este foarte practicã, este frumoasã şi în acelaşi timp ascunde nişte defecte ale corpului, aşa cum numai ea ştie sã o facã. Alte bluze indiferent cât ar fi de scumpe şi cum ar fi croite nu fac aşa ceva. Ia româneascã are specificul ei şi nu ştiu cum se întâmplã, dar orice şi-ar pune o româncã nimic nu-i stã mai bine decât cu o ie”, este de pãrere Ion Dumitraşcu.
Au viaţa lor
A strãbãtut România cu colecţia sa impresionantã de costume populare, aceste comori de simţire româneascã, a cãror valoare nici nu poate fi cuantificatã. De altfel, mehedinţeanul de la Ludu se supãrã atunci când cineva îl întreabã cât costã vreo piesã din colecţia sa. „Peste tot au fost deosebit de admirate, dar m-a durut puţin atunci când toţi cei care le-au vãzut m-au întrebat cât costã şi dacã le vând. Cum sã vã spun, simt cã mi-aş vinde o parte din suflet pentru cã ele au avut viaţa lor aşa cum au avut şi bãtrânii noştri”, spune Ion Dumitraşcu.
Zestre a familiei
Interpret de muzicã popularã şi pãstrãtor al tradiţiilor româneşti, Ion Dumitraşcu a avut grijã încã dinainte de 1990 sã pãstreze şi sã conserve aşa cum trebuie aceste costume, care sunt pânã la urmã adevãrate documente de viaţã. Pe acest tãrâm sensibil, iniţitiativa lui Ion Dumitraşcu de a pãstra aceste valori rãmâne una dintre cel mai strãlucite confirmãri ale faptului cã pentru români, actul de creaţie înseamnã, dincolo de finalitatea lui imediatã, un mod frumos şi adevãrat de a fi. „Din 1988 eu am conştientizat valoarea pe care o am acasã, poate chiar mai demult, dar atunci am început sã le pun în valoare. Sunt practic o zestre a familiei noastre, este ce am moştenit de la pãrinţii mei, de la socrii şi de la o bunicã a soţiei mele”, spune colecţionarul din Mehedinţi. În timp, în colecţia sa au ajuns şi costume populare de la bãtrânele satului, care i le-au dãruit din toatã inima pentru cã ştiau cã doar în felul acesta sunt pãstrate aşa cum trebuie: „Am mai primit în ultimii ani de la bãtrânele satului, care ştiu ce înseamnã un costum popular şi care mi-au zis <<Ia-l mumã şi ţine-l la tine cã ştiu cã tu îl pãstrezi şi nu se ştie dupã ce oi muri prin ce râpã ar ajunge ori pe foc>>”.
Cum au fost salvate
Colecţia lui Ion Dumitraşcu numãrã peste 300 de costume populare, pe care le pãstreazã în casa sa de la Ludu, un sat din zona Baia de Aramã. Fiecare piesã are povestea ei, multe din aceste costume fiind salvate de la pieire cu mari sacrificii de înaintaşii colecţionarului. Mehedinţeanul de la Ludu spune cã aceste costume au avut “trei cumpene mari”. În 1917, când Oltenia era sub ocupaţia austro-ungarã şi nemţeascã şi nemţii luau tot din casa românului pentru front, sãtenii din Ludu au avut grijã sã ascundã lucrurile de valoare şi în felul acesta au fost salvate şi costumele populare ale familiei sale. „Fiind cocoţaţi în vârfurile de deal din Baia de Aramã, bãtrânii noştri au auzit ce se întâmplã prin alte sate şi o parte din aceste frumuseţi au stat ascunse în lãzi într-o peşterã aproape 8 luni. Familiile înstãrite au ascuns şi clopotele de la bisericã, au fugit cu animalele prin pãdure, au lãsat în sate doar animalele bolnave sau bãtrâne”, povesteşte Ion Dumitraşcu.
„Fala cãşii nu mi-o dau”
Câţiva ani mai târziu, în 1946-1947, în acea perioadã cumplitã de foamete peste România, tatãl sãu s-a gândit sã vândã costumele populare pãstrate în lada de zestre a familiei pentru a cumpãra alimente. Bunica sa nici nu a vrut sã audã de aşa ceva şi nu i-a permis acestuia sã facã un asemenea sacrilegiu: „Tatãl meu mergea dupã grâu şi dupã porumb la Timişoara. Acolo a vãzut cã aceste lucruri au cãutare, a venit la bunica mea acasã şi i-a spus <<Mumo, dã-mi sã aduc ce trebuie pentru casã, iar bunica i-a spus <<puteţi sã vã umflaţi de foame, dar fala cãşii nu mi-o dau>>. Şi atunci au scãpat, nu s-au vândut”. Şi costumele familiei Dumitraşcu nu au fost înstrãinate nici în primii ani dupã Revoluţie, când mulţi români preferau sã dea unor strãini aceste costume în schimbul unor lucruri banale, precum o fustã de blugi, de exemplu. „Eu am pus piciorul în prag şi am refuzat, deşi tatãl meu spunea cã sã le dãm. Eu ştiu câtã muncã este pentru confecţionarea unei astfel de ii, am cântat muzicã popularã ani de zile, am vãzut la viaţa mea multe costume, ştiu colegele mele în ce se îmbrãcau şi întotdeauana fãceam o comparaţie cu ceea ce am eu acasã. Şi atunci am spus: nu”, zice Ion Dumitraşcu.
Din ce se compune costumul popular din Mehedinţi
Costumul femeiesc de Mehedinţi se încadreazã, prin structura sa, atât în tipologia costumului cu vâlnic, cât şi a costumului cu catrinţe. Costumul cu vâlnic reprezintã costumul ţinutei de sãrbãtoare, dar serveşte în mod practic şi ca îmbrãcãminte de iarnã, pe când costumul cu catrinţe este purtat mai mult în ţinuta de muncã şi reprezintã totodatã costumul de varã. În ambele formule, costumul femeiesc se compune din: îmbrãcãmintea capului, cãmaşa (pusã direct pe corp), brâul şi betele încinse la mijloc, iar de la talie în jos, prinse de mijloc, fie vâlnicul, fie catrinţele (una în faţã şi alta în spate, în picioare. Ca toate fenomenele de culturã materialã, costumul popular este supus unei continue evoluţii. Legãtura sa strânsã cu viaţa socialã îl face sã aparã ca un fenomen în continuã transformare, adaptându-se condiţiilor mereu schimbate de viaţã. În general, costumul, pornit iniţial de la cele mai simple forme, s-a perfecţionat şi complicat însuşindu-şi, pe lângã funcţiunea sa de ordin practic şi atribute estetice
