În ultima vreme am discutat cu multe persoane interesate la modul real şi onest de situaţia Severinului mai ales, dar şi de cea generalã, a judeţului. Discuţiile noastre s-au învârtit în jurul unor teme îndeobşte cunoscute de noi toţi, accesibile şi vizibile: despre precaritatea infrastructurii industriale, de exemplu; despre ce a mai rãmas din forţa economicã a acestui oraş dupã ieşirea din schemã a RAAN-ului (Romag şi Termo), cea mai mare unitate economicã a judeţului decenii şi decenii la rând.
Comparativ cu 1990, industria severineanã de azi, ce a mai rãmas din ea, pare o biatã adiere de vânt. E o realitate cu care deja ne-am obişnuit, şi care ne depãşeşte. Ce putem face noi, simpli cetãţeni, într-un context macroeconomic a cãrui amplitudine, adesea cinicã, nu ţine cont de dorinţele sau necesitãţile noastre? Mai nimic. Încercãm sã mergem mai departe, sã supravieţuim sub impactul legitãţilor economiei de piaţã. Oricum, ideea e cã nici nu mai putem opera, în judecãţile de azi, cu eschive nostalgice, cu vãicãreli, cu invocarea unui trecut care eclipseazã prezentul cel puţin sub aspect cantitativ (aveam mult mai multe unitãţi industriale funcţionale, e perfect adevãrat).
Dacã vrem sã ieşim din impas, dacã vrem sã ieşim cu adevãrat, cum procedãm? Ce e de fãcut? Discuţiile de care vorbeam nu s-au purtat între savanţi sau inşi cu soluţii salvatoare în buzunarul de la piept, ci doar între oameni obişnuiţi, care încearcã sã înţeleagã ce se întâmplã în jurul lor. Şi adevãrul e cã în ultimii ani s-au întâmplat destule. Nu e vorba doar despre criza RAAN, care este cea mai gravã, e vorba şi despre uriaşul fenomen de depopulare la care asistãm de ani şi ani. Mii de mehedinţeni au plecat sã munceascã în strãinãtate. Un prieten, profesor într-o comunã, îmi spunea cã aproape toţi elevii lui au pãrinţii plecaţi „afarã”, copiii rãmânând în grija bunicilor sau fraţilor mai mari. Ştim cu toţii acest fenomen. Ceea ce nu ştim încã sunt consecinţele ce le va avea acest fenomen în realitatea socialã a viitorului imediat. Nu ştim ce vor înţelege aceşti copii de azi din lumea în care trãiesc. Cu ce ne vom alege noi toţii, la final, Dumnezeu ştie. Probabil cu o generaţie extrem de frustratã, cu o Românie rãnitã şi furioasã.
Aşadar, impasul de care vorbesc nu e doar economic, e cu mult mai profund. Observãm cã nu sunt locuri de muncã, observãm cã tinerii pleacã. Observãm cã nu prea reuşim sã ne raportãm la o realitate asupra cãrei nu mai avem niciun control. Severinul a devenit încet încet un oraş mai degrabã sedentar, bugetar. Un oraş provincial, ieşit de pe harta circuitelor industriale majore. Un oraş care se redimensioneazã, de treizeci de ani încoace, din punct de vedere demografic şi economic. Şi aceastã redimensionare nu ne-a fost niciodatã pe plac, cãci a însemnat dispariţia a mii de locuri de muncã, o insecuritate socialã crescândã, disoluţia cel puţin momentanã a familiilor. Dar cu toate acestea Severinul e un oraş care are o perspectivã şi are un potenţial de creştere cum puţine oraşe îl au. În primul rând pentru cã este un oraş de graniţã, iar posibilitatea integrãrii Serbiei în UE (deşi se discutã despre destrãmarea UE, sper sã se rãmânã doar la stadiul de discuţii) ar însemna pentru noi oportunitãţi semnificative, în primul rând comerciale. Ne-a ţinut mult în loc, în margine, rãzboiul din fosta Iugoslavie şi consecinţele sale, din acest punct de vedere. Se vede cã a contat dacã am avut graniţã cu o ţarã membrã a UE sau nu.
Poate cã în deceniile ce vor veni nu vor veni peste noi mari investitori, constructori de combinate sau fabrici, dar putem deveni un oraş dinamic, de tranzit comercial, atractiv din punct de vedere turistic-cultural. Un oraş de deschidere europeanã, cochet şi primitor, cu un climat social plãcut. Avem multe atuuri în acest sens. Una peste alta, avem destule motive sã privim înapoi cu mânie şi dezamãgire, dar avem şi motive sã fim încrezãtori, mãcar pe jumãtate. Experienţa amarã a acestor decenii de democraţie şi capitalism haotic şi pervers a fost o prãpastie peste care am trecut, cu greu, dar am trecut, şi acest lucru e un merit al comunitãţii noastre.
