* Tevatura cu „Gala Bute pare sã se apropie de sfârşit. În ciuda varietãţii pronosticurilor (21 de ani de puşcãrie sau, dimpotrivã, achitare pentru Elena Udrea), judecãtorii de la ÎCCJ i-au dat fostei Blonde de la Cotroceni şase ani cu executare – ani numai buni pentru a o menţine pe Kovesi în funcţie – iar denunţãtorilor şi complicilor ei, pedepse ceva mai reduse. Decizia nu este definitivã, dar cel mai sigur e cã va rãmâne în parametrii desenaţi marţi. De ce soarta duduii Kovesi este legatã de decizia în dosarul „Gala Bute” nu este greu de ghicit, prin urmare, nu mai insist.
* Mai grav este ceea ce se întâmplã în jurul Ministerului Justiţiei şi al deţinãtorului acestui portofoliu, Tudorel Toader. Omul, cunoscut ca un profesionist integru, este supus, mai discret, mai direct, unor presiuni greu de suportat de orice om normal, tocmai acum, când are de efectuat o evaluare profesionalã amãnunţitã a activitãţii procurorului general şi a şefei DNA. Nu erau suficiente presiunile venite dinspre preşedinţie şi servicii, era nevoie sã-şi facã apariţia la cabinetul ministrului, cu exact o jumãtate de orã înaintea audierii lui Kovesi, inevitabilul Hans Klemm, ambasadorul ambasadorilor de pe aceste meleaguri. Cu ce scop? Sã gãvãreascã, la o apã platã cu lãmâie, cu nenea Tudorel Toader despre fotbal american şi femei de-ale noastre?! Pe bune? Cine mai crede în coincidenţe de acest fel este ori un naiv incurabil, ori un irecuperabil imbecil.
* Când veţi citi aceste rânduri, stimaţi cititori, adicã joi dimineaţã, veţi cunoaşte deja verdictul ministrului Justiţiei, care va fi dat miercuri pe la prânz, dupã cum am fost deja asiguraţi. Eu aş îndrãzni un pariu – anume cã acest duet cancerigen al vieţii publice româneşti, Lazãr – Kovesi, va fi salvat de la destituirea meritatã. Şi asta, fiindcã pe la noi, pe malurile Dâmboviţei, nu se prea poartã verticalitatea moralã şi probitatea profesionalã, ci este cultivatã, sub toate variantele posibile, poziţia ghiocelului, dacã înţelegeţi ce vreau sã spun. Nicolae Ceauşescu, în felul lui primitiv şi bolovãnos, încercase sã ne vindece de aceste tare… naţionale. Pe ici, pe colo, chiar reuşise. Numai cã a venit „ribiliunea” din decembrie 1989 şi, de unde pânã atunci ne consideram ceva aproape de buricul pãmântului, ne-am vãzut trecuţi brusc în rând cu proasta (mã rog, handicapata) satului. Ãsta era ukazul revoluţionar şi gata. Cine îndrãznea sã ridice, cât de cât, capul din pãmânt era trecut imediat la index, din comunist, ceauşist, rusofil etc. nu era scos. Deci, fãrã prea multe vorbe, convingerea mea, scrisã marţi, 28 martie, la ora 22, 17, este cã joi dimineaţã ne vom trezi, mãcar cu madame Kovesi în aceeaşi funcţie. Dacã nu şi cu taica Lazãr. Mi-aş dori sincer sã fiu profet mincinos, dar…
* Dragi tovarãşi şi prieteni, fraţi cãuzaşi, aţi vãzutãrã oare ce minuni de vitejie diplomaticeascã fãcu nenea din capul trebii cotrocene pe la Roma? Aţi vãzutãrã, au ba? Pãi cicã omul a dat semnalul continuãrii consolidãrii Uniunii Europene (uf, prea multe genitive unul dupã altul!) şi cã, în spatele lui s-au aliniat, cuminţi, toţi marii lideri europeni! Cicã – a zis el, cu modestia-i recunoscutã – a prins doar o zi bunã. I-auzi! Mai aflãm cã s-a mai lãudat în faţa europenilor strânşi la summit cu ce demonstraţii de stradã au loc în România! Ptiu, bãtu-te-ar norocul sã te batã de plãvan, cã cum(sic!) le zici tãlicã de bine şi de oportun, mai rar cineva! Cu ocazia asta, nu s-a mai aşezat nimeni în spatele matale?
* Bineînţeles cã distinsul dulap nu a pierdut ocazia sã-şi plimbe nevasta prin Europa. A fost singurul între liderii europeni, dar te pui cu te-ncurci? Tot e bine: au vãzut şi europenii ce înseamnã sã ai în capul trebii un cuplu de „penali”. Dacã glandele bunului simţ i-ar fi cât de cât funcţionale, acest plãvan nãzuros ar trebui sã-şi prezinte urgent demisia, poate astfel reuşeşte sã-i urneascã de pe scaun fundul lat şi pãtrãţos al lui Kovesi. N-avem însã noi norocul ãsta, sã scãpãm de ambele calamitãţi deodatã. Ar fi prea frumos!
* Ne-am liniştit şi cu calificarea la mondialul de fotbal din Rusia de la anul. Programat la Cluj-Napoca – fiindcã, deh, Arena Naţionalã cicã le poartã bãieţilor ghinion! – meciul cu Danemarca, nul din toate punctele de vedere, ne-a arãtat şi mai clar hidoasa prãpastie cãtre care se îndreaptã, fãrã putinţã de scãpare, fotbalul românesc. Neamţul adus pe post de selecţioner ştie atâta fotbal cât poate sã arate piciorul meu stâng. La fel ca şi filfizonul cu muci în frezã din fruntea Federaţiei Române de Fotbal. Cine i-o ţine pe ãştia-n braţe, fraţilor? În vremea asta, echipierii strãlucitei selecţionate de la Mondialul din 1994 stau pe tuşã sau chiar dupã gratii! Lãsaţi-le locul liber, lichelelor!
