Condamnarea Elenei Udrea, chiar dacã nu e definitivã, a fost subiectul preferat al acestor zile, subiect foarte bine situat undeva între cancan şi politicã, având elemente şi dintr-o sferã şi din cealaltã. Fostã primã doamnã a politicii româneşti, protejata lui Traian Bãsescu, iubitã şi contestatã în egalã mãsurã, Elena Udrea a ajuns acum într-o situaţie cam dificilã, ce-i drept, situaţie al cãrei final nu sunã tocmai promiţãtor. Sigur, dumneaei îşi strigã din toţi rãrunchii nevinovãţia. Traian Bãsescu vede la mijloc o conspiraţie a cãrei ţintã e fostul ministru al turismului.
Alţii, pe partea opusã a baricadei, o contestã, cu o vehemenţã vituperantã.
Una peste alta, Elena Udrea rãmâne un personaj pitoresc şi interesant al politicii româneşti. O fatã pornitã de jos şi ajunsã sus, foarte sus, şi apoi din nou coborând panta spre jos. O foarte tristã poveste despre ascensiune, succes, putere şi decãdere într-o Românie care nu mai prea poate fi impresionatã cu uşurinţã.
Şi noi, ca severineni, suntem puţin legaţi de Elena Udrea. A venit prin judeţul nostru, când la putere era PDL. Am vaga impresie cã a fost şi investitã cu titlu de cetãţean de onoare al municipiului reşedinţã de judeţ, apoi i s-a retras sau s-a dorit sã i se retragã acest titlu. De numele fostului ministru s-au legat parcã şi nişte fonduri alocate pentru investiţii, la noi, aşa cum cu mult timp în urmã se legau aceste investiţii de numele Manuelei Mitrea. Asta înseamnã sã fii ministru: cât eşti la putere, se bat toţi sã-ţi intre în graţii, sã obţinã o aprobare, ceva. Dupã ce trece funcţia, nu e sigur cã te mai bagã cineva în seamã.
Ce i se reproşa de fapt Elenei Udrea, în acea perioadã, nu ţinea neapãrat de deciziile pe care le lua dumneaei prin minister, ci mai degrabã ţinea de o anume infatuare vestimentarã pe care o afişa frecvent. Era pe prima paginã cu poşetele şi ţinutele ei luxoase, apoi cu celebrul credit de trei milioane de euro pe care l-a obţinut repede. Cu faze de tipul acesta a ajuns sã fie subiect de discuţii şi ironii.
Şi nu doar ironii, dacã stãm sã gândim la ce spune Cristian Tudor Popescu: “Aroganţa pe care a arãtat-o aceastã doamnã, prostia în faţã, dispreţul faţã de amãrãşteni şi de fraierii care nu ştiau cum se fac banii.(…) Toţi fraieri, ea deşteaptã şi bogatã. Nu a ajuns pe merit pe nicio funcţie. Ea a fost mereu plantatã de un bãrbat. Era ca paraşutistul acela de la aşa zisul ei salt cu paraşuta. O imposturã desãvârşitã la nivel politic. Mult şi puţin 6 ani”. E pãrerea lui Cristian Tudor Popescu, putem sã fim, sau sã nu fim de acord cu aceasta.
Nu e Elena Udrea singurul, şi nici cel mai flagrant caz de imposturã în politicã. De fapt, dacã stãm bine sã ne gândim, cred cã între imposturã şi politicã, la noi, e o relaţie foarte, foarte strânsã, aproape de congruenţã. Elena Udrea e doar un caz, cu ineditul sãu, şi o lecţie predatã în direct şi în plinã contemporaneitate despre mãrire şi decãdere.
