* În jurul echinocţiului de primãvarã, 20 – 21 martie, s-au îngrãmãdit tot felul de zile… speciale – Ziua Francofoniei, Ziua Mondialã a Poeziei, Ziua Olteniei (aceasta din urmã, de datã recentissimã), başca ziua aniversarã a celui care semneazã aceastã rubricã (Bibicul, de!), prin urmare vã daţi seama ce iureş teribil a traversat bietele noastre existenţe, deja ameţite serios de aceastã tranziţie meteorologicã. Prin oraşul nostru, colective artistice diverse s-au strãduit, în lãcaşuri de culturã, şcoli sau instituţii diverse, sã marcheze, cum s-au priceput ele mai bine aceste evenimente. Ceea ce nu-i rãu deloc, semn cã repunerea în circuitul cultural a Palatului Cultural Teodor Costescu, a Castelului Artelor sau a Cetãţii Severinului a revitalizat într-o mãsurã considerabilã activitatea artisticã, ştiinţificã, culturalã. Bravo! Remarcabil e şi cã un numãr tot mai mare de cetãţeni, provenind din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, participã la asemenea manifestãri.
* Pentru cã nu mai sunt fonduri pentru procurarea pãcurinei, adicã pentru cã nu puţini dintre beneficiarii agentului termic nu şi-au achitat datoriile faţã de furnizori, cu o sãptãmânã mai devreme decât era prevãzut (începând cu 24 martie, adicã), în municipiul Drobeta Turnu Severin se va sista livrarea cãldurii şi a apei calde. Mã rog! Datoriile asociaţiilor de proprietari şi ale instituţiilor sã zicem cã, într-un târziu, vor fi recuperate. Problema esenţialã este ce vom face în viitorul sezon rece, când nicio perspectivã cât de cât clarã nu se deschide pentru noi, severinenii. Vom lãsa iar ca timpul sã treacã, ne vom face vacanţele şi concediile, fãrã nicio grijã, la gândul cã vom primi, ca în anii trecuţi, pomenile/ajutoarele de la Guvern? Mi se pare o atitudine pãguboasã, neproductivã. Se vorbeşte din ce în ce mai insistent de transformarea SPAET în societate comercialã, în ideea cã resursele umane şi materiale ale acestui serviciu vor fi mai bine gospodãrite. Sã vedem ce va ieşi şi din aceastã chestiune, în condiţiile când voci, mã rog, autorizate sunt de pãrere cã aceastã transformare trebuia iniţiatã mai demult. De urmãrit cu mai multã atenţie, inclusiv din partea cetãţenilor, nu precum în anii trecuţi. Viaţa a dovedit cã aleşii locali au nevoie, periodic, sã fie, cum sã zic, împinşi de la spate, sã fie întrebaţi de vorbã, sã li se cearã socotealã, mãcar pentru marile proiecte de care depinde viaţa civilizatã a localitãţii. Ideea cu prezentarea periodicã a unor dãri de seamã nu mi se pare chiar, în acest sens, de neluat în seamã.
* Revin la acele zile… speciale despre care vorbeam la începutul acestor rânduri. Iatã, aceastã „Zi internaţionalã a Fericirii”! Ceva mai minunat, mai înãlţãtor, s-ar fi putut imagina? Vãd cã unii o iau şi în serios, ceea ce este şi mai comic. Dacã o astfel de zi e trecutã-n calendare, în mod absolut firesc ar trebui sã existe şi nişte, cum sã le zic, foruri oficiale care sã se ocupe de diferitele aspecte ale fericirii colective şi, desigur, individuale. Problema ar fi cã standardele fericirii sunt atât de diferite, de la individ la individ, de la colectivitate la colectivitate, încât e greu de crezut cã toatã lumea ar fi, pânã la urmã, mulţumitã. Totuşi, uneori îţi trebuie atât de puţin (sã zicem un semn, nu neapãrat divin!) ca sã fii fericit, cã te şi întrebi ce rost au toate aceste fiţe, care ţin sã transforme problema fericirii dintr-una strict filosoficã într-una de divertisment cu conotaţii comerciale?!
* Dupã decizia Curţii Constituţionale a României, madame L. C. Kovesi a devenit un fel de cartof fierbinte, pe care competetitorii politici îl aruncã de la unul la altul, sperând cã, într-un târziu, cineva va scãpa de el. De cartof. Nu se întâmplã aşa, pentru cã unii vor sã-l menţinã funcţional, gândindu-se la un anumit nivel de… protecţie, în timp ce alţii ar vrea sã scape de el cât mai repede, dar nu l-ar lãsa, totuşi, din mânã, de teama reactivãrii manifestaţiilor stradale. Ei, din aceastã dilemã, nu putem ieşi, aşa încât jucãm toţi un soi de baba- oarba absurd, încercând a pãrea principiali şi…, democraţi, vai de mãmicuţa noastrã!. Mãi, fraţi cãuzaşi, cum se face de aţi ajuns sã vã temeţi de o muiere, care nu are, în afarã de înãlţime, nicio înzestrare specialã cu care sã poatã bãga cuiva frica în oase? Ei, cum? Ce vã sperie mai tare – trecutul vostru încãrcat, eventualitatea cã vi se vor gãsi nişte pete în biografiile voastre, de care uitaserãţi, sau de faptul cã astfel de pete vi se vor fabrica, graţie „industriei” extrem de productive a delaţiunii, pe care DNA a încurajat-o şi o încurajeazã vârtos?! Ei, ce ziceţi?
