* Euro 2012 – poate cel mai… nesãrat turneu final din ultima jumãtate de secol – a luat sfârşit cu triumful, absolut previzibil, al Naţionalei spaniole. Pãrerea mea este cã plictisul cel mai toropitor cu putinţã i-a marcat pe cei mai mulţi dintre competitorii prezenţi pe stadioanele din Polonia şi Ucraina în ultima lunã. Aşa se face cã echipe ultragalonate, precum cele ale Olandei, Franţei, Angliei, Rusiei au lãsat o impresie contradictorie, cu accente penibile, pãrãsind, în consecinţã, prematur competiţia. Vedetele lor au jucat apatic spre jalnic, spre marea dezamãgire a publicului prezent, în special a celui polonez şi a celui ucrainean, care, dupã ce echipele ţãrilor gazdã au ieşit din cursã, a fost din ce în ce mai puţin prezent în tribune. Nici mãcar la finala Spania – Italia, Stadionul Olimpic din Kiev nu a fost ocupat, la capacitatea maximã, de spectatori.
* Apropo de finalã. Deşi aşteptatã cu legitim interes şi promiţând un meci în egalã mãsurã spectaculos şi echilibrat, partida dintre reprezentativele Spaniei şi Italiei a oferit imaginea celui mai… spectaculos dezechilibru de forţe care s-a putut vedea vreodatã la acest nivel. Deşi a început destul de impetuos meciul, cu câteva ocazii mari de a înscrie, Italia, cu un Pirlo departe de forma arãtatã în partidele precedente, a cedat terenul adversarei, care nu a stat prea mult pe gânduri, astfel cã, la pauzã, era deja 2 – 0 pentru echipa bãtrânului „motan” Del Bosque. Pe final, aceasta i-a bãgat definitiv în corzi pe italieni, obligându-i sã mai „înghitã” încã douã „boabe”. S-a mai auzit ca Italia sã suporte o asemenea umilinţã la un asemenea nivel? Nu prea, dar pentru toate este un început pe lumea asta. Spania a triumfat în faţa unor adversari ieşiţi din formã sau complexaţi. Nu este ea vinovatã pentru asta. Triumful ei (al treilea consecutiv, la un turneu final!) a fost absolut meritat şi, dupã cum stau lucrurile în fotbalul mondial, el poate fi reeditat , în 2014, la Campionatul Mondial din Brazilia. !Ole, Espana!
* PDL are o conducere nouã, dupã Convenţia Naţionalã desfãşuratã la sfârşitul sãptãmânii trecute. Noul preşedinte, chemat sã repunã pe picioare partidul, este, cum am anticipat şi noi, încã de acum un an, „învinsul” lui Boc de atunci, Vasile Blaga, de-i mai zice, vorba lui nenea Iancu, şi Buldogul. Senatorul de Mehedinţi, Mihai Stãnişoarã, care a menţinut filiala pe care o conduce mult deasupra nivelului de plutire dupã recentele alegeri, şi-a convertit micul eşec suferit în cursa pentru câştigarea preşedinţiei Consiliului Judeţean într-un notabil succes politic, devenind primvicepreşedinte al PDL. Am mai spus-o şi o mai spun: dacã PDL va reuşi sã se debaraseze definitiv de câteva ţoape şi jigodii (gen Ioan Oltean, Emil Boc, Elena Udrea şi alţii de aceeaşi teapã, dar mai ales dacã s-ar elibera de sub tutela urât mirositoare a chiriaşului de la Cotroceni, acest partid ar putea deveni, cu adevãrat, o forţã politicã redutabilã. Aşa, însã, avându-i încã în primele rânduri pe alde Flutur, Turcan, Sulfinica Barbu, Macoveica sau pe reşapatul teleptual Cristian Preda, ei înşişi aflaţi în solda celui care încã nu se dã plecat de la Cotroceni, e greu de crezut cã aşteptata renaştere a PDL va veni atât de curând…
