Se apropie sfârşitul de an iar lumea, dupã cum observaţi şi dumneavoastrã, nu prea e în apele sale. Crime, atentate, rãzboaie, refugiaţi, ameninţãri. O stafie bântuie Europa, şi nu e celebra stafie a lui Karl Marx şi a lui Friedrich Engels, din 1848, ci o cu totul alta, ameninţãtoare şi apãsãtoare, ca şi cum ne-ar avertiza cã ne aflãm cu toţii la marginea unei ere, şi la începutul alteia, şi ale cãrei dimensiuni ne scapã. La noi în ţarã, abia ce s-au domolit apele revãrsate ale alegerilor parlamentare, şi au început alte dihonii, alte mici beligeranţe politice: cine, cum, cu ce face guvernul? cine deţine şefii în structurile parlamentare? ce face Johannis? Ne prinde noul an deja obosiţi de toate aceste lucruri cumva exterioare nouã dar care ne ţin în suflul lor cotidian, în plasa de pãianjen a actualitãţii. Toatã aceastã vecinãtate a rumorii politice (alegerile abia încheiate, certurile privind formarea noului guvern, privind desemnarea unui prim ministru etc) a reuşit sã dilueze parcã şi din frumuseţea sãrbãtorilor de iarnã.
Cândva, cu ani şi ani în urmã, aceastã jumãtate de lunã a finalului de an era parcã mai bine consacratã cultivãrii unei stãri de spirit plãcute, acelei aşteptãri emoţionate a venirii colindãtorilor şi sãrbãtoririi trecerii dintre ani. Aveam parcã mai mult rãgaz sufletesc, mai mult spaţiu de respiraţie între evenimente, şi parcã nici nu eram atât de bombardaţi de ştiri care mai de care mai îngrozitoare. A ajuns absurdul şi atrocitatea, inumanul şi lipsa de raţiune sã convieţuiascã aşa, zi de zi, cu noi, datoritã televiziunilor. Dar nu e neapãrat vina televiziunilor. Ele transmit ce cred cã ne intereseazã şi ceea ce se întâmplã senzaţional pe aceastã lume. Şi, iatã, se întâmplã, din pãcate.
