* Lãsând la o parte orice fel de consideraţii cu privire la modul american de a fi sau la tradiţiile electorale specifice americanilor, eu unul nu cred cã, în recentele alegeri prezidenţiale, cetãţenii celui mai puternic stat de pe Planetã au fost în cea mai fericitã ipostazã. Sã fii pus, adicã, sã alegi între cine şi cine? Între un hãndrãlãu cãlare pe un munte de bani, lipsit de maniere şi cu apucãturi/ reflexe cel puţin ciudate şi o cucoanã din celebra categorie „muieri imposibile”, purtând încã povara frustrãrilor acumulate de-a lungul celor douã mandate nu tocmai vesele de „primã doamnã a Americii” Aşadar, pe cine sã alegi tu, cetãţean american, când nu poţi sã-ţi dai seama nici mãcar care este rãul cel mai mic?
* Mã rog, asta nu este problema/dilema noastrã, e treaba lor, a „partenerilor stgreategici” de peste Ocean. Dramatic, oarecum, e cã unii „analişti” pe stil nou de pe meleagurile Dâmboviţei se chinuie din rãsputeri sã tragã problemele americanilor neapãrat şi pe uliţa noastrã. Pãi ce, mama mã-sii de treabã, noi sã nu ne bãgãm niţeluş în seamã şi cu acest rãsunãtor prilej? Toate televiziile bucureştene care se cred un fel de buric al Mapamondului şi-au trimis oamenii mai mult sau mai puţin de vazã la Washington, New York sau Los Angeles. Ca sã ne spunã ei – ce? Ceva care se veede la fel de bine – dacã nu chiar mai clar şi mai bine! – şi de la mare sau foarte mare distanţã? În sfârşit! Dar cât de „de vazã” poate sã fie un jurnalist sau, Doamne fereşte, o jurnalistã al cãrui (cãrei) oportunism, ca sã nu zic de-a dreptul servilism, merge pânã acolo încât sã afirme cã participã la, atenţie, „alegerea preşedintelui Planetei”? „De vazã” ziceam? Poate de varzã!
* Redevenind sobri, este evident pentru oricine cã Statele Unite dau tonul în politica mondialã, cã preşedintele acestei uniuni de state, indiferent cine ar fi el, este o persoanã foarte puternicã, dar şi foarte influentã. În bine sau în rãu. Cât de în bine sau cât de în rãu – stabileşte, în deplinã cunoştinţã de cauzã, fiecare stat, fiecare popor. Limpede este, sper, pentru toatã lumea, cã Statele Unite îşi urmãresc, în mod cât se poate de strict, propriile interese – politice, economice, strategice, militare – şi cã nu pot fi confundate, ca entitate politico- statalã, cu o instituţie de binefacere, aşa cum sperã/ aspirã unii sau alţii. Linguşitorii de clanţe de ambasade sau nu. La urma urmei, poate spune cineva care dintre preşedinţii americani din ultimul sfert de secol – Bill Clinton, George W. Bush, Barack Obama – a fost mai… benefic, ca sã zic aşa, pentru România? Eu nu cred cã, luat foarte repede, cineva poate rãspunde cât de cât exact la o asemenea întrebare. Oricum, rãspunsurile ar fi extrem de complexe, de arborescente. Un rãspuns mai aproape de realitate ar putea fi dat analizându-se prestaţia ambasadorilor diferitelor administraţii americane la Bucureşti. În aceastã zonã a realitãţii politico-diplomatice româno- americane ar fi cu adevãrat foarte multe şi extrem de interesante, de pilduitoare lucruri de spus.
* Altminteri, comentariile acestor zile pe aceste teme oscileazã între superficialitate, banalitate, frivolitate, ignoranţã. Din aceastã încurcãturã, cãci dilemã nu am cum sã-i zic, nu putem ieşi, vorba marelui clasic din Haimanale. Bine cã nu mai dureazã foarte mult extazierea în faţa scrutinului american: începe al nostru, şi atunci sã te ţii!
* Deocamdatã, ai noştri ca brazii se bat pe problema creşterilor salariale la medici şi profesori. Pesediştii vor, liberalii şi tehnocraţii – nu şi nu! Acuma, cine o avea dreptate? Habar nu am. Câştig de cauzã – în mod sigur, nici profesorii, nici medicii.
* Un titlu din publicistica lui G. Cãlinescu: N-ai carte, ai parte, scris prin 1936. Citez: „Cunosc, între atâţia, un inginer (vasãzicã şi el intelectual), care pare a-mi fi binevoitor. E posesorul câtorva zeci de milioane. O imensã casã cu câteva etaje îl conţine pe strada cea mai aristocraticã. Soţia lui, tânãrã, nu e o femeie cu nãzuinţe literare, dar şcoala pe care a urmat-o şi condiţia în care trãieşte o scot, adicã ar trebui s-o scoatã din categoria acelora ieşiţi dintr-o clasã şi aruncaţi pe nepregãtite în alta. Posedã şi ea câteva milioane. Amândoi au sentimentul vãdit cã cã fac parte din lumea bunã şi-mi sunt binevoitori. Am observat însã în bunãvoinţa lor o dozã de milã, care mi se pare cu atât mai jignitoare, cu cât e îndreptatã înspre lucruri cu care aş dori sã mã mândresc. Dacã am o micã gravurfã, în a doua copie, fireşte, de Callot, inginerul mã bate pe umeri şi-mi spune: De ce nu-ţi iei un tablou ca lumea? Dacã nevastã-mea îmbracã dupã un îndelung studiu o rochie de aparenţã modestã, dar de oarecare stil, doamna inginer zice cu simpatie: De ce nu te-mbraci la croitoreasa mea?(…) Despre ce pot eu vorbi cu de. Inginer ca sã nu par pretenţios? De întreb: Ai citit cutare carte?, el îmi rãspunde fãrã nicio jenã: Nu, dar cine-i ãsta? (…)De aceea, eu las mai totdeauna sã vorbeascã d. şi d-na inginer. Atunci ei îmi spun cã: îşi vor cumpãra altã maşinã, vor ridica chiria apartamentului de la etaj la 80 de mii de lei, au fãcut cunoştinţã cu un avocat bine, foarte bogat(…) au mâncat bine la restaurant, au sã-şi cumpere stofe pentru haine de primãvarã etc. (…) D-na şi d. inginer îmi sunt nişte buni prieteni, dar eu nu le pot fi decât o oglindã tristã de aburul pe care ei îl lasã pe mine.”. Cum ar veni, vorba unei emisiuni televizive, Prezentul la trecut…
