Am vãzut icoane scuipate în şcoli… (Mircea Cãrtãrescu)
Întrebaţi cum îşi imagineazã cã aratã Dumnezeu, elevii unei ultime clase de gimnaziu au rãspuns, aproape toţi: „aşa… ca preotul satului”. Cutremurãtor, nu? Preotul acela, cunoscându-şi nevredniciile, s-a simţit, poate, întristat. Unii elevi detaliau: „mai bãtrân ca orice timp şi mai blând ca orice anotimp”. Or fi copiat unul de la altul? Ce mai conteazã… sigur a fost unul. Sau poate Altul.
La înscrierea într-un liceu dintr-o localitate oarecare, în aceastã toamnã, cinci elevi au depus cerere cã nu vor sã facã Religie pe motiv cã sunt…atei. Cum s-or fi simţit preoţii lor, pãrinţii lor, profesorii lor, fraţii lor? Directorul liceului s-a frãmântat câteva zile şi nopţi în zadar, n-a gãsit rezolvarea, nu mai era în tot oraşul un profesor care sã predea celor cinci elevi ateismul ştiinţific.
Cutremurãtor şi bizar, sfinţitor şi profan (pe alocuri), risipitor de sinceritate şi dragoste (în totalitate), ziditor de valori literare prin suprapunerea planurilor, romanul lui Mircea Cãrtãrescu, Solenoid (Humanitas 2015), are ceva din gustul unui ciorchine negru şi alb, dulce şi acru în acelaşi timp. Poate fi citit ca o Carte de memorii, poate fi studiat şi ca o filã din istoria didacticii comuniste româneşti, dar trebuie retrãit ca o mãrturie a unui timp ateu (pe care lumea îl credea prea devreme apus definitiv), ca pe o „privelişte ce se moaie în sânge ca un tifon şi devine insuportabilã” (p.75).
În capitolul 18 din Solenoid (pp. 235-255) întâlneşti cea mai reuşitã, din toate punctele de vedere, descriere a unei ore de ateism ştiinţific. Doamna Rãdulescu, cea care preda Istorie, Constituţie şi Ateism, decerna în fiecare an premiul „Cel mai bun ateist” constând într-un aparat de radio cu tranzistori, în urma parcurgerii unei probe practice, finale: scuiparea de cãtre candidaţi a unei icoane vechi. Maica Domnului din icoanã privea copiii atei din clasa a VIII a „cu ochii înţelepţi şi suferinzi”, ţinând strâns la piept Pruncul Sfânt „disperatã parcã sã nu-L piardã înainte de vremea proorocitã”. Pruncul era dulce şi te aţintea cu ochi cãprui de om mare „fãcând semnul binecuvântãrii cu degetele aranjate, infinit de graţios, în postura ritualã”… „icoana veche şi preacinstitã domina fiecare orã a cercului de ateism”… „în concursul pentru cel mai bun ateist conta cel mai mult forţa plãmânilor, dar şi precizia. Fetiţele n-aveau nicio şansã, scuipatul le cãdea aproape imediat pe bãrbie, unele nici nu ştiau sã scuipe, lichidul nu reuşea sã li se desprindã de buze. Dar derbedeii clasei, care-n pauze oricum se scuipau unii pe alţii de se albeau, deveniserã experţi… Participanţii mai adunau puncte fãcând dovada cã, de-a lungul anului, urinaserã pe crucile cimitirului din apropiere, cã agãţaserã pãrintelui de la biserica din cartier, de spinare, un bileţel cu cuvântul PROST, cã-şi fãcuserã sã plângã bunicile povestindu-le din Biblia hazlie… Uneori, dintre toţi copiii de la cerc, rãmâneau în concurs numai doi, în tricouri şi cu chiloţi negri de sport, încurajaţi de galeria colegilor lor: scuipã ochiul, haide ochiul!, acum între sprâncene!, degetul mare!, iar campionii, repetenţi plini de vitalitate, se conformau în aplauze şi urale, încât, la sfârşitul orei, biata femeie de serviciu avea mult de lucru sã şteargã icoana…”
Mulţumim, Mircea Cãrtãrescu! Biserica îţi este recunoscãtoare! Citind aceste rânduri şi retrãind, ca pe o pagina de Pateric, aceastã Mãrturie, ateii din toate timpurile nu se vor bucura, preoţii nu se vor mai întrista, Dumnezeu nu se va ruşina!
