Avem încã grave carenţe în ceea ce priveşte spiritul civic, iar prin aceasta înţeleg în primul rând puterea de a reacţiona la nedreptãţi, abuzuri şi absurditãţi venite din partea unora sau altora, mai cu seamã a instituţiilor statului inerţial şi ai protejaţilor acestora. Pentru o comunitate e trist atunci când efectiv nu mai are curaj sau chef sã se opunã unor lucruri de prost gust sau pur şi simplu stupide.
Am fost de faţã când, cu ani în urmã, ca urmare a unei decizii aberante a nu ştiu cãrui factor de la primãrie, arbori frumoşi şi vechi de pe strada Traian au fost pur şi simplu tãiaţi, pentru a se pune nişte penibile borduri. Unii au reacţionat, e adevãrat, dar puţini faţã de câţi ar fi trebuit sã se opunã, sã coboare în stradã pentru a protesta cã ei şi copiii şi nepoţii lor vor fi vãduviţi de prezenţa acestor arbori. Un copac, doi, trei nu par sã însemne mare lucru, nu-i aşa? Ce atâta scandal? Se taie pãduri întregi şi nimeni nu sare în sus.
Dupã episodul cu tãierea atâtor copaci de pe strada Traian, întâmplãtor, discutam cu un domn care a condus ani mulţi nişte sere, şi dânsul mi-a spus atunci, arãtând cu un gest semnificativ un arbust din parcul aflat în apropiere, cã doar acest arbust elibereazã în atmosferã o cantitate de oxigen necesarã pentru patru oameni. Într-o lume din ce în ce mai sufocatã de noxe, acest lucru mi s-a pãrut nu doar minunat şi frumos, ci şi demn de respect. Mi se pare un act odios şi iresponsabil sã tai un arbore bãtrân nu pentru frumuseţea lui, ci şi pentru rolul imens şi vital pe care fiecare arbore îl joacã, fãrã sã ne dãm totdeauna seama, în vieţile noastre.
Tocmai de aceea am tresãrit oripilat vãzând pe Facebook postãri referitoare la tãierea unui copac bãtrân din parcul de lângã Teatru. Imaginea e oribilã. E imaginea unei fiinţe vii puse la pãmânt, ucise. Un act de barbarie, impardonabil, mizerabil. M-am întrebat ce om poţi fi sã poţi tãia aşa, fãrã nici un murmur, fãrã nicio emoţie, o asemenea semeţie de copac?
Greşim şi noi poate, cã nu protestãm mai mult şi mai intens, poate cã dacã am protesta data viitoare unii nu ar mai avea acest tupeu oribil. Cea care a adus la cunoştinţã tuturor acest act lipsit de orice scrupul spunea „Pe mine mã doare sufletul când mã uit la fotografia aceasta… pe voi nu? Nu vã doare ca unul dintre copacii aleii cu platani din Severin este la pãmânt? Vã gândiţi cã a fost o mãsurã luată în mod justificat? Gândiţi greşit. Justificarea este un penthouse peste cafeneaua de peste fosta toaletã publicã a aceluiaşi parc. Amãrâte vremuri trãim…”
Da, amãrâte vremuri, de absurditate şi nepãsare. Dar depinde şi de noi sã ieşim din negura lor…
