S-a dus un an din posteritatea lui Corneliu Vadim Tudor! E aproape incredibil! Unul din cei mai vii (în toate sensurile posibile) oameni din viaţa publicã româneascã, a ajuns sã fie evocat (amintit) doar la soroacele de parastas sau, în cel mai… bun caz, la termenele de judecatã ale proceselor rãmase pe rol în clipa când destinul a vrut ca el sã treacã Dincolo. Procese rãmase în povara de urmaşi a fiicelor sale, şi de care „pãrţile vãtãmate” din politica anilor trecuţi se agaţã cu o încãpãţânare vecinã cu disperarea de a nu avea a doua zi o bucatã de pâine sã le punã pe masã copiilor. În sfârşit, respingãtorul reflex al unora de a se rãzboi cu morţii – o „moştenire” de suflete cocârjate, contorsionate, de care nu puţini români trãitori la aceastã graniţã istoricã dintre douã milenii suferã şi de care nu se pot elibera. Asta e… A gãsit cineva de cuviinţã, în anul scurs de la trecerea sa la cele veşnice, sã punã în lumina adevãrului adevãrata personalitate a lui Corneliu Vadim Tudor? Înclin sã cred cã nu. Şi cine sã o mai facã? Marii lui prieteni din politicã şi culturã – Eugen Barbu, Mircea Muşat, Romulus Vulpescu, Paul Anghel, Mircea Micu, Adrian Pãunescu, Mihai Ungheanu şi atâţia alţii – şi-au încheiat şi ei, încã mai demult, conturile cu existenţa terestrã. Familia? Oarecum nepregãtitã sã facã faţã junglei de care, atât cât a trãit, Capul ei a ferit-o, şi, pe alocuri, îndrãznesc sã spun, ingratã faţã de memoria acestui om atât de complex, încã atât de viu, cum scriam la începutul acestor rânduri. Vadim este poate personalitatea româneascã pe fruntea cãreia au fost aplicate cele mai multe şi mai mincinoase, mai nedrepte etichete. Vremea aşezãrii lui Corneliu Vadim Tudor, fãrã prejudecãţi sau resentimente, pe locul cuvenit în istoria recentã a României trebuie sã vinã cât mai curând cu putinţã. Pentru cã locul lãsat liber de el, în nefasta zi de 14 septembrie 2015, este vânat insistent, de o şleahtã de impostori, de ipochimeni care cred cã pot altoi sãnãtosul filon naţionalist al doctrinei promovate de Vadim în cadrul PRM cu un europeism circumstanţial, de o extrem de dubioasã extracţie. Ca şi cum tatãl PRM ar fi fost, vezi Doamne, un spirit profund antieuropean, de care e obligatoriu sã te delimitezi! Pentru cã ar fi, ar fi fost, nu-i aşa, „nefrecventabil”. Tocmai el, care a contribuit esenţialmente la redactarea documentelor de aderare a României la structurile europene şi euroatlantice şi care a crezut cu toatã convingerea în idealul unei Europe a Naţiunilor. A Naţiunilor suverane. Îndrãznesc sã spun cã, fãrã Corneliu Vadim Tudor, România anului 2016 oferã imaginea unei ţãri fãrã busolã, cu idealurile pierdute pe un drum spre nicãieri.
