ÎN ORAŞUL CARE MOARE…..

În oraşul care moare, câte un pic pe sãptãmânã,
Doar pungaşii şi hulpavii prind, adâncã, rãdãcinã
şi se-nalţã strâmbi şi sluţi, spre o caldã împlinire,
Iar cei mulţi, sãraci şi goi, moţãie în… “nesimţire„.
Iar prin nesimţire nu înţeleg lipsa de bun simţ, starea degradantã de neruşinare, ci starea de inconştienţã, de indiferenţã şi insensibilitate care ne marchezã atitudinea zilnicã de atâta amar de vreme.
Deşi simţim pe pielea noastrã efectul negativ al închiderii marilor unitãţi economice, ne închistãm în interesul personal, şi asistãm, nepãsãtori, cum termitele politice şi administrative devoreazã, rând pe rând, una câte una, societãţile comerciale ce mai asigurau locuri de muncã în municipiul Drobeta Turnu Severin.
Ne mai “însufleţim” niţel atunci când ne vine rândul.
Şi a venit rândul salariaţilor Regiei Autonome pentru Activitãţi Nucleare.
Zbaterea lor îmbracã însã aceeaşi zãdãrnicie ca cea trãitã de angajaţii de la CILDRO, ca cea trãitã de angajaţii de la CELROM, ca cea trãitã de angajaţii de la… Oare nimic nu ne mai mişcã? Oare nimic nu ne mai doare? Oare nimic nu ne mai intereseazã, decât burta şi punga personalã?
O sã vã spun o poveste: undeva, într-un ţinut strãvechi, oamenii locuiau într-o peşterã. Pe lângã peşterã gãseau, din când în când, cam tot ce le trebuia pentru a trãi: câteva fructe, un râuleţ cu puţin peşte, o micã pãdure pentru vânat.
Când au nevoie de hranã oamenii ieşeau din peşterã, intrau în pãdurice şi vânau câte un mic animal, culegeau câteva fructe, pescuiau câte un peştişor. În unele zile gãseau de mâncare, în alte zile ieşeau zadarnic dupã hranã. Dar zilele grele treceau, veneau şi zile în care mai gãseau câte ceva de mâncare, şi viaţa mergea înainte.
Este drept cã în peşterã era cam rãcoare, dar cu câteva blãnuri, strângându-se unii lângã ceilalţi, reuşeau sã-şi mai încãlzeascã trupurile. “Nu avem încotro!”. “Trebuie sã ne adaptãm”.
Este adevãrat cã la orizont exista un ţinut acoperit cu pãduri pline cu vânat, cu râuri populate cu peşti mari, numai buni de pescuit, cu copaci plini de fructe gustoase. În acel ţinut îndepãrtat era tot timpul cald şi bine, adia continuu un vânt foarte plãcut.
Pânã acolo însã trebuia sã strãbaţi o câmpie întinsã, în care haite de lupi sunt gata sã sarã asupra oricui ar îndrãzni sã traverseze câmpia. Li s-a dus vestea cã sunt fioroşi, flãmânzi şi periculoşi.
Au fost însã câţiva oameni care au reuşit sã treacã de ţinutul periculos al lupilor şi sã ajungã în aceea oazã plinã de soare şi de belşug.
Cei rãmaşi în peşterã ar fi vrut şi ei sã ajungã în locul acela mirific numai cã frica îi împiedeca sã aibã de-a face cu “lupii cei fioroşi”. Ah, ce perfect ar fi fost totul dacã nu ar fi existat aceastã ”câmpie” îngrozitoare!
Oamenii din “peşterã ” priveau cu poftã spre oaza îmbelşugatã, îi învidiau pe cei care au reuşit sã ajungã acolo, dar hotãrau cã e mai bine pentru ei sã rãmânã în “peşterã”, pentru cã aici nu existã “lupi” care sã sarã asupra lor, în peşterã este o oarecare siguranţã, au bucãţica lor de “hranã” cu care sã îşi amãgeascã “foamea”.
Când lupul guvernamental comandã apã grea şi uitã sã plãteascã cele peste 400 milioane de lei datoraţi, şi îşi acoperã hoţia apelând la insolvenţã, oamenii nu cuteazã sã iasã din “peşterã”, toţi uniţi, şi hotãrâţi sã alunge cu “pietre” haita instituţionalizatã.
Când lupul manager dispune închiderea producţiei de apã grea, şi arde forţat hidrogenul sulfurat de pe conducte, umplând aerul de noxe, oamenii acuzã ameţeli, stãri de vomã şi leşin, dar nu apucã de “coadã” lupul buclucaş, şi nu dau cu el de-a dura, pânã i-or trece apucãturile rele.
Când lupul Primar “urlã” în toatã media, ca oamenii sã stea cuminţi în ”peşterã”, cã or sã aibã cãldurã, deşi nu are perfectat niciun contract, nu are finalizatã nici-o acţiune clarã, iar pânã vine frigul nu mai este mult, oamenii mai cautã o blãniţã, sperând sã trecã peste iarnã, “iar la varã va fi cald”.
Iar lupii prosperã, haitele se înmulţesc, pustiesc totul în calea lor, iar “locul acela mirific” este tot mai departe.
Realitatea ce ne înconjoarã este tot mai tristã, viaţa pe care o trãim este tot mai searbãdã, şi fãrã speranţã. În jurul nostru oraşul moare încet, puţin câte puţin, dar ireversibil, iar noi ne complacem într-o periculoasã amorţealã, într-o moţãire permanentã.
S-a închis CILDRO? Ei, acolo 3-4 mii de oameni. Ce conteazã! Eu am unde sã lucrez!
S-a închis CELROM-ul? Ce conteazã! Mai erau câteva sute de oameni. Nu mor ei de foame.
Se închide RAAN-ul. Rãmân fãrã locuri de muncã 2 mii de oameni? Aşa le trebuie! Când ceilalţi aveau probleme, ei huzureau.
Nu ne mai intereseazã soarta omului de lângã noi. Ne intereseazã doar bucata noastrã de pâine. Sã am eu cu ce sã umplu stomacul!
Şi totuşi, doar pentru bucata de pâine am fost nãscuţi? Destinul nostru sã fie doar mestecatul zilnic? Nãzuinţa noastrã sã fie doar plãcerea stomacului amãgit?
Alexandru Enache