Problema aproape diferend diplomatic dintre România şi Ungaria, stârnitã de dorinţa unor politicieni maghiari, cu concursul mai multor asociaţii şi servicii religioase, în ultima instanţã chiar cu acceptul Parlamentului ungar, anume aceea de a aduce în România rãmãşiţele pãmânteşti ale scriitorului maghiar Nyiro Jozsef, a suscitat multe reacţii pro, în comunitatea maghiarã din Ungaria, dar şi din cea aflatã între graniţele României, la fel, la nivelul guvernului maghiar, dar şi unele contra, preponderent în mediile româneşti, inclusiv oficiale. Primul ministru român Victor Ponta a tranşat problema şi a închis subiectul, lãsându-i oarecum cu buzele umflate de pretendenţii unei ceremonii care sã fi preamãrit personalitatea celui re-adus, spun ei, în patria-mumã, România, astfel creându-se premisele reaprinderii unor tensiuni sociale şi politice cu rezonanţe internaţionale, legate de nazism şi antisemitism, atitudinii pe care cel defunct le-ar fi promovat în timpul vieţii.
Dincolo de aceste aspecte ideologice, politice, am vrea sã semnalãm o nepotrivire în termeni, legatã de ceremonialul pe care vroiau sã-l sãvârşeascã adepţii şi susţinãtorii aducerii în România a rãmãşiţelor celui care a fost acest Nyiro Iozsef. Este vorba despre contradicţia reînhumare/incinerare. În fapt, trupul lui Iozsef fusese incinerat. Procedeul este unul specific spaţiului de spiritulitate catolic, practicat şi de atei, dar şi de unii creştini. Este, în fond, dacã se trece peste preceptul strict religios, o chestiune de opţiune fie a celui decedat, fie a familiei acestuia. Incinerarea este o practicã de scoatere din peisajul vieţii a trupului celui decedat, procesiune incompatibilã cu ceea ce înseamnã înhumarea ori re-înhumarea, care semnificã întoarcerea trupului în humã, în ţãrâna din care, conform învãţãturii hristice, omul a fost fãcut, citãm: “Întru sudoarea feţii tale, vei mânca pâinea ta, pânã când te vei întoarce în pãmântul din care eşti luat, cã pãmînt eşti şi în pãmânt te vei întoarce, Geneza III, 19”. Mai prescurtat, acest citat este cunoscut sub formularea “Din ţãrânã eşti, în ţãrânã te vei întoarce…” Obiceiul înhumãrii sau al îngropãrii, sau al înmormântãrii este obiceiul prin care trupul este “ajutat” sã se întoarcã la materie, la pãmântul din care se trage, la origini, şi din care pãmânt şi-a tras, toatã viaţa, hrana ce i-a dat putere sã parcurgã etapele vieţii. Înaintea înhumãrii, a întorcerii spre materia dintâi a Facerii omului, se cinsteşte trupul celui mort, pregãtindu-l astfel pentru învierea alãturi de Iisus Hristos, pentru care creştinul respectiv a şi fost botezat, uns cu uleiul tainei botezului.
Este, însã, adevãrat, cã Dumnezeu porunceşte întoarcerea în pãmânt, dar nu spune expres cum trebuie fãcut acest lucru, deci nu precizeazã strict înhumarea, dar nici incinerarea. Aşadar, liberul nostru arbitru poate hotãrî în aceastã privinţã. Dar ceea ce vroiam sã clarificãm în cazul Nyiro Iozsef este dacã, dupã ce un trup a fost incinerat, el mai poate fi reînhumat, aşa cum pretinde însuşi Kover Laszlo, preşedintele Parlamentului Unguriei. Obiectãm la aceastã formulare, pe de o parte, pentru cã trupul repectivului nu a fost ÎNHUMAT pentru a putea vorbi de o RE-înhumare, iar dacã a avut loc o incinerare, de ce sã fie urmatã de o ÎNHUMARE reclamatã drept RE-înhumare? Aceastã contradicţie de termeni şi lanţ de confunzii ritualice creştine poate fi interpretatã drept bâlbâieli în legãturã cu un act de frondã, de resuscitare a unor atitudini desuete, condamnate, oricum de istorie.
Mai mult, existã vreun document prin care defunctul Ioszef şi-a dorit incinerarea şi, apoi, reînhumarea? Ori, cel puţin un document prin care el cere expres înmormântarea – atât cât mai putem vorbi despre o înmormântare dupã o incinerare – în pãmântul ţinutului natal românesc? În lipsa unor astfel de documente, totul poate fi subscris unei operete politicianiste, pusã la cale de nişte actoraşi pretins politicieni, mesageri ai unor re-sentimente neostoite, revanşarde ori oportuniste…
Cât priveşte pretenţiile de creare a unui capital de imagine pe spezele unui personaj controversat, venite din partea unei noi formaţiuni politice a etnicilor maghiari din România, la concurenţã cu celebra, dar cãzutã în oarecare dizgraţie guvernamentalã, UDMR, oficialii românii actuali au procedat, zicem noi, corect, chiar dacã în ceasul al doisprezecelea. Aşadar, problema meritã îngropatã şi uitatã, eventual doar servitã la exemplu de non-practicã politicã sau de orice naturã socio-umanã.
Prof. Dan Şalapa
