Neodihna lacrimii: VALERIU ARMEANU

* Scriitorul VALERIU ARMEANU a pierdut, în ultima zi a recentului sfârşit de sãptãmânã, lunga şi inegala sa luptã cu „muntele de greaţã”. Sau cu viaţa, dacã nu agreaţi conotaţiile sfâşietoare venite din zona extremei disperãri existenţiale, pe care le conţine titlul ultimei sale cãrţi. Îi ştiam suferinţa, iar în ultimii ani, întâlnirile noastre, chiar dacã locuiam la un bloc distanţã unul de altul, deveniserã tot mai rare şi, o spun cu infinitã durere, convenţionale. Fire demnã, excesiv de discretã, Valeriu Armeanu evita, cu un fel de brutalitate interioarã abia reprimatã, sã vorbeascã despre suferinţa sa. Bãrbatul, care, altãdatã, transforma orice banalã întâlnire pe stradã într-un lung şi savuros colocviu despre lumea pestriţã şi contorsionatã în care trãiam, dispãruse. Moartea lui, la nici 70 de ani, vãduveşte literatura mehedinţeanã contemporanã de unul dintre puţinii ei reprezentanţi – poate singurul! – de anvergurã naţionalã. Încã necercetatã, pânã în prezent, în totalitate şi în profunzime, opera sa atât de diversã şi de incitantã, de-abia de acum înainte va putea fi abordatã ca un capitol rotund, compact, de istorie literarã. Destinul de creator al lui Valeriu Armeanu meritã pe de-a întregul un asemenea demers. Adio, domn’ Valericã! Neodihna lacrimilor noastre sã-ţi limpezeascã drumul cãtre Înalturi! Fie ca bunul Dumnezeu sã te aşeze, pentru totdeauna, în galeria protejaţilor Sãi!
* Dezamãgit, ca sã nu zic de-a dreptul scârbit, de tonusul, de moravurile vieţii literare severinene, Valeriu Armeanu îşi impusese, de la o vreme, o atitudine de severã detaşare faţã de tot ceea ce se întâmpla în viaţa literarã localã, apropiindu-se, în schimb, de mediile literare timişorene (unde şi-a şi lansat, de altfel, câteva din ultimele cãrţi), aşa cum, la începuturile sale scriitoriceşti, o fãcuse cu cercurile literare craiovene. Nu ştiu câţi au priceput sensul real al acestei atitudini. Înclin sã cred cã autorul Odihnei lacrimii detesta, ca orice spirit ales, gãştile literare, politica de coterie (cum îi zicea Al. Piru), cultul hahalerelor literare „nostime” şi al falşilor guru de provincie. În orice caz, acestea au fost ţintele indiscutabile ale unora dintre cele mai reuşite pamflete ale sale.
* Nu am reuşit, din pãcate, sã-mi procur ultima sa carte, romanul de dimensiuni impresionante Muntele de greaţã, în legãturã cu care circulã, vãd, cele mai bune referinţe cu putinţã. Titlul incitant, cu trimitere la o întreagã erã a dezumanizãrii, a degradãrii condiţiei umane, care a fost întreg secolul al XX-lea şi reziduurile sale asimilate de cel actual, promite un ritm de lecturã febril şi satisfacţii de cititor similare celor încercate dupã capodopera predistã Cel mai iubit dintre pãmânteni. Dar sã nu anticipez. În primul rând, din respect pentru memoria valorosului scriitor Valeriu Armeanu, care are dreptul imprescriptibil la o lecturã şi la o evaluare lipsite de orice fel de prejudecãţi. Va veni, în mod sigur, şi acel timp.
* Dar „muntele de greaţã”, vreau sã spun lumea debusolatã şi mizerã în care trãim, este departe de a-şi epuiza resursele. E suficient sã priveşti la calamitãţile politice care, zice-se, „ne conduc”. Din profunzimile gândirii lor, s-ar putea alcãtui nişte antologii masive, care ar bate, de departe, orice culegere din zicerile lui Gâgã sau ale lui Bulã. Mãcar ãia aveau ceva umor, pe când ãştia, ai noştri ca brazii – vai de mãmicuţele lor! Nu meritã sã ne obosim.
* Calamitatea istoricã şi rebutul politic care rãspund la numele generic Bãsescu Traian s-au contopit deunãzi şi au oferit unei naţiuni încremenite de emoţiune un recital greu de trecut cu vederea. Cu atât mai mult cu cât somnul raţiunii, ghemuit undeva, într-un dulap sãsesc, nu mai e în stare sã zãmisleascã nici mãcar ce ştia el mai bine, nişte monştri sau monstrişori, ceva, acolo… Dar, sã nu ne-ndepãrtãm, sã recapitulãm! Deci, recital Bãsescu, la Alba Iulia, acolo unde se adunase, în aceste zile de august mult prea fierbinte, toatã snobimea româneascã, vreau sã spun – toatã crema teleptualitãţii bãsiste, cicã la un soi de festival Dilema veche. Poftim? Ah, da, da! Putea lipsi de acolo-şa Bãsescu? Nţ! Putea sã rateze el un mic… duş de mulţime? Aş! Neam! Ce mai încoace şi-ncolo, s-o luãm pe scutãturã! S-a ales cu un cor de huiduieli stropit şi cu fragmente de scuipaţi, aşa, ca o ploicicã scurtã şi deasã de varã. Forţat de situaţie, dar şi grãbit sã ajungã la cortuleţele cu ţuicã, pãlincã şi vişinatã, fostul proprietar de cucuvea le-a strigat într-o doarã celor prezenţi ceva de genul „mai lãsaţi-o, bãi, încolo de politicã!”. Extraordinar şi intrauterin! Tocmai dumnealui, care n-o lasã nici mort, agãţându-se de ea ca înecatul de pai. Şi care venise la Alba Iulia sã dea de ştire cã, la toamnã, se va înscrie în PMP! Ca sã se ştie! Şi ca sã fim liniştiţi, fiindcã el e gata sã ne mai treacã o datã prin crizã! Iar Coana Nutzy sã mai aştepte puţin şi sã nu se grãbeascã atât de tare cu mãritişul! Deoarece, vorba cuiva, vom fi iarãşi ce-am fost…Adicã vor fi… Adicã, Doamne, apãrã şi pãzeşte!…
Bibicul (p.cf. Eugen Mãicãneanu)