Nicio figurã nouã, nici o propunere primar anti-şpagã

Oare printre românii de afarã nu se naşte o nouã generaţie de politicieni tineri şi bine pregãtiţi? Cei care sunt în joc de glezne în ţarã nu par sã fie decât nişte clone perfecte ale înaintaşilor. Unii sunt chiar clone perfecţionate, dacã stai sã vezi cât de repede au trecut de la statutul de cãrãtor de valize, la cel de ştab şi ulterior la bulãu, cum se spune. Vezi cazul Adomniţei, Mazãre şi alţii. Doar politica i-a fãcut mari şi înainte parcã nici nu existau. Au ştiut cã un loc în politicã asigurã şi un loc în administraţie. Cum unii şefi din administraţie sunt şi ordonatori de credite, atunci e lesne de înţeles cã pe undeva oamenii au aplicat o reţetã de fãcut bani şi de aranjat viaţa pentru câteva generaţii.
Este aproape imposibil sã ai vila lui Mazãre din salariul de primar, indiferent câte sendvişuri cu soia ai consuma. Este imposibil sã ai milioane de euro din leafa de edil sau de ministru. Cum se face cã toţi cei mai bogaţi români au legãturi cu statul sau chiar sunt angajaţi ai statului sau au fost.
Mai este şi un corp al oamenilor de afaceri care, uneori, s-au aflat în poziţii privilegite faţã de stat sau au luptat cu toate armele pentru a avea beneficii în afaceri. Vezi cazul lui Ioan Niculae şi al altora. Dar, pânã la urmã, este de înţeles demersul unui om de afaceri, care urmãreşte profitul, chiar dacã mai calcã şi în strãchini. Asta este, plãteşte pânã la urmã. Trist este cã au fost unii oameni de afaceri care nu au avut legãturi directe cu politica şi cu administraţia, dar care au lãsat în urmã mult deşert, vezi cazul lui Nelu Iordache. Mulţi regi ai asfaltului, culmea, dar tot culmea, nu prea existã asfalt. Ideea este cã asfaltul a rãmas tot la ei. Cheagul, în general.
Un român resemnat ar spune: „Sã fure, frate, dar sã facã şi treabã!” Indiferent unde îşi desfãşoarã treaba: la parlament, la consiliul local, la primãrie sau la consiliul judeţean, la deconcentratã, la minister sau la agenţie. O fi genetic, o fi reflexul din comunism, sã strângi cât mai mult sã duci acasã tot ce îţi picã la mânã. Atâta timp cât nu te prinde nimeni, eşti negustor cinstit. Urât este cã cei care au deprinderea furtului sunt şi în justiţie, vezi şi cazul ultimului procuror arestat la domiciliu. Şi-a vândut demnitatea de magistrat pentru un telefon mobil şi câteva mii de euro. Pânã la urmã e vorba şi de cei şapte ani de acasã, care se epuizeazã la un moment dat, când vine în viaţa omului un moment de crizã sau lãcomia sau orice alt motiv care îl determinã sã rişte orice şi sã bage mâna pânã la cot. Momentul în care funcţionarul statului se transformã în şpãgar. Sau medicul, sau procurorul sau judecãtorul. Este un moment cheie, o scânteie care strãluceşte în mintea respectivului, la gândul cã el chiar meritã şpaga respectivã pentru cã e prost plãtit, pentru cã sistemul e şi aşa ticãlos şi e chiar fraier dacã nu furã şi el. E de fapt o legitimizare a furtului într-un context de genul scapã cine poate. Parcã aşa a spus V. V. Ponta dupã alegerile prezidenţiale.
Pânã la urmã ştafeta furtului, a jafului şi a corupţiei a fost transferatã de la o guvernare la alta, de la o generaţie politicã la alta. Politicienii au reţeta şi ştiu cã vor avea în pix un buget cu mai multe zerouri din care vor trebui sã împartã. Cu cât vor avea mai multe mandate, cu atât vor avea senzaţia cã este bugetul lor, primãria lor, domeniul lor. Pe undeva, dupã atâtea bugete de sute de milioane de lei şi licitaţii aşijderea, în mintea edilului sau a funcţionarului se naşte sentimentul profund şi autentic de vãmuire. Adicã, el, omul-şef peste sute de milioane de lei pleacã la final de lunã acasã cu douã-trei mii de lei? Pare hilar chiar. Cum adicã? E inuman. E culmea chiar sã nu treacã la vãmuirea licitaţiilor sau a bugetului, dacã el le împarte. În mintea primarului sau a şefului se naşte întrebarea „Te faci de râs la colegii din alte primãrii, dacã nu iei. Pãi, ce, eu sunt fraier?”. Mai este şi varianta: „Sã îmi scot şi eu banii, dacã tot am ajuns la primãrie”. O fi investit omul banii lui sau banii altora şi trebuie sã îi recupereze prin manevrarea bugetului şi a licitaţiilor. Şi în orice afacere trebuie sã fie ceva pe deasupra – un mic profit, dacã tot te apuci de afacere, pentru cã altfel e muncã în zadar. E ca şi cum ai lucra pe 600 de lei la patron şi nu poţi sã duci acasã nici mãcar un pachet de foi de dafin. Leafa e plãtitã şi ea la trei luni. Pãi nu merge aşa la stat. Furã toţi, fur şi eu!
Cam asta e mentalitatea în administraţie şi în politicã. O mai fi speranţã dincolo de tabloaele lui Vâlcov?