Cu medalia-ntre picioare

* 5 aprilie 2015. Sãrbãtoarea Floriilor, pentru ortodocşi, şi Sãrbãtoarea Învierii Domnului, pentru fraţii noştri întru credinţã romano-catolici. O zi mai urâtã, mai friguroasã decât oricare alta din recentul februarie. S-a întors vremea cu fundu-n sus, nu mai este niciun dubiu. Ca sã nu mai vorbim de vremuri, care-s de-a dreptul bezmetice, nimeni nu mai înţelege nimic din ceea ce se-ntâmplã. De pildã, a trece, fie şi numai pentru 24 de ore, pe la arestul Poliţiei Capitalei a devenit un fel de titlu de nobleţe, de blazon. Vorba unui personaj de film, dacã nu ai ajuns mãcar o datã pe acolo, nu te mai ia nimeni în serios, ţi-ai ratat cariera, vai de mama lui de c.v..
* Din pãcate, totul tinde sã devinã un soi ciudat de imposturã. Nici pe harnicii procurori DNA nu-i mai ia, de la o vreme, multã lume în serios. Fiindcã, nu-i aşa, ceea ce este exagerat devine nesemnificativ, vorba unui mare om. Motivaţiile pentru care unii demnitari sunt trimişi la puşcãrie nu sunt nici ele foarte convingãtoare şi, luate la bani mãrunţi, nu depãşesc, la nivel de argumentaţie, de imaginaţie şi de stil, condiţia unor compuneri şcolare de clasa a cincea. Rog sã fiu crezut pe cuvânt, pentru cã, din respect pentru instituţiile statului de, nu-i aşa, drept, mi se pare mai potrivit sã nu recurg la exemple.
* Vã mai amintiţi, stimaţi cititori, cântecul „Se ceartã bradul cu plopul”, cântat cu mult foc de regretata Maria Lãtãreţu şi având, ca variantã parodicã, „Se ceartã vaca cu porcul”? Nu? Ei, nu se poate! „Se ceartã vaca cu porcu’/ Care e mai tare-n şopru/ Vaca zice c-are coarne/ Iar pe porc în cur îl doare” – cam aşa suna partea cea mai şocantã din varianta… semiclandestinã a şlagãrului. Stimulaţi, probabil, de caracterul oarecum competiţional al şlagãrului folcloric amintit, Klaus Iohannis şi Traian Bãsescu şi-au încordat, sãptãmâna trecutã, muşcheţii, în dorinţa manifestã de a arãta naţiunii care dintre ei este mai tare-n Facebook. Mai exact, în postãri pe Facebook. Pânã la urmã, nu am aflat care dintre cei doi e cel mai mare postac al patriei. Ambii sunt însã… bâtã în stãpânirea, deci folosirea, limbii române. Aici, meciul este egal. Spre ruşinarea veşnicã a celor care i-au ales preşedinţi ai României.
* Bãsescu are, însã, şi alte griji. Pe lângã grija pentru pãstrarea unei imagini publice cât mai curate a pupilei sale de azi, de ieri, dintotdeauna, dumnealui pare sã se gândeascã din ce în ce mai serios la posibilitatea ca, în viitorul nu tocmai depãrtat, sã nu mai beneficieze de o libertate absolutã de mişcare, de manevrã, de exprimare etc., dacã mã înţelegeţi ce vreau sã spun. Prin urmare, ne-am trezit cu domnia-sa într-un soi de vizitã privatã în Republica Moldova, ţãrişoarã al cãrei cetãţean şi-a exprimat, cândva, dorinţa de a deveni. Desigur, pentru a accelera procesul unionist, dar pentru ce altceva, stimaţi rãutãcioşi? Cum, pentru a scãpa puţin de cine ştie ce urmãrire? Aş, ce, sunteţi copii? Pãi acolo, la Chişinãu – unde, evident, „e tot neamul meu” – cu toatã lipsa de calitate oficialã pe care a avut-o, Bãsescu a fost întâmpinat de preşedintele în funcţie al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, care l-a şi decorat cu nu ştiu ce ordin sau medalie (pentru ce merite?!), dar care l-a prevenit cã nu este el în mãsurã sã-i acorde cetãţenia acestei ţãri. Treabã ce l-a cam scos din prizã pe fostul cotrocean, care şi-a revãrsat oful pe o reporteriţã, numind-o analfabetã. Bine, şi respectiva a meritat-o, întrebarea ei fiind absolut cretinã, dar orişicât! Esenţial mi se pare cã, de la Chişinãu, unde se dusese cu mari speranţe, Bãsescu s-a întors oarecum cu coada (era sã zic cu medalia!) între picioare.
* De-a lungul anilor, ne-au ajuns la ureche tot felul de zvonuri despre viaţa şi activitatea nevãzute ale Irefutabilului edil-şef al Severinului. Se vorbea îndeosebi despre numeroasele sale voiaje prin şi despre proprietãţile sale din alte ţãri ale acestei lumi, pare-se, mult prea mici faţã de ambiţiile şi aspiraţiile dumisale. Mai rezervaţi decât alţii faţã de asemenea zvonuri, nu le-am acordat atenţie, iar credit – nici atât. De curând, însã, au început sã aparã, ici şi colo, poze cu Indestructibilul printr-o metropolã din inima Europei. Uimirea noastrã nu a cunoscut limite. Cum adicã, de pe şantierele pãrculeţelor şi sensurilor giratorii din strãvechea Drobetã, la shopping cu o duduie într-o fostã capitalã de imperiu, de care se leagã un tragic moment al istoriei noastre relativ recente? Nu era un salt mult prea brusc pentru a fi şi posibil? Imaginile la care facem referire ar da de înţeles cã da, se poate. Dar de ce ne mirãm? Trãim într-o erã ce comprimã, ca-ntr-o fantazie, şi timpul, şi distanţele, prin urmare de ce am pierde douã-trei ore prin bazarele Severinului cãutându-ne ţoale care sã ne acopere, cât de cât, meschinãria traiului, când într-un interval doar cu puţin mai mare ajungem în miezul continentului şi ne satisfacem orice moft, başca sorbim o cafea îmbunãtãţitã? De la un anumit nivel în sus, cheltuiala pentru întreţinerea obrazului subţire nu mai pare aşa mare. Iar acel nivel a fost lãsat, pare-se, de mult în urmã de Incomparabilul nostru edil…