Abandonarea speranţei

* Cred, cu o din ce în ce mai mare convingere, cã inscripţia de la intrarea Infernului dantesc („Per me si va nella citta dolente/ Per me si va nell’eterno dolore/ Per me si va nella perduta gente…” etc.) este cea mai adecvatã, mai actualã… inscripţie pe piatra de hotar a acestei ţãri deposedate de orizontul speranţei. Am zis „inscripţie pe piatra de hotar”? Pãi acesta, stimaţi cititori, este titlul unei superbe poezii a lui Geo Dumitrescu, încãrcate de un vibrant mesaj patriotic şi de cãldura aceea unicã, pe care doar mândria de a fi român, şi nimic altceva, ţi-o poate produce. Vã amintiţi? Suna chiar ca un imn: „Slav aş fi fost, de nu eram latin,/Latin aş fi de n-aş fi fost şi dac,/Dar a ieşit aşa, sã fiu român/ Şi vreau cu toatã lumea sã mã-mpac”.
* Ei, dar astfel de versuri au fost scrise în nişte vremuri când România era preţuitã şi respectatã în lume, iar a fi român constituia, pentru fiecare compatriot, un motiv fundamental de mândrie. Nu ca astãzi, când a fi român a devenit un fel de ruşine a planetei, iar solul Patriei Eterne – teatrul celor mai abjecte, mai greu de închipuit evenimente. Adãugaţi aerul practic irespirabil al vieţii sociale din România şi aveţi şi justificarea mai ascunsã, dar şi mai exactã, a evocãrii lui Dante de la începutul acestor rânduri: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!”.
* O sã vã întrebaţi de unde vine reaua noastrã dispoziţie, chiar din debutul acestor rânduri. Ei bine, la tot ceea ce acumulasem pânã acum, s-a adãugat, zilele trecute, o mizerie incredibilã, despre care niciun om cât de cât normal la cap nu ar fi crezut cã e posibilã: marele critic literar şi reputatul academician Eugen Simion a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, pe motiv – auziţi şi dumneavoastrã! – de neplatã a cotizaţiei. Ştirea despre aceastã abjecţie inimaginabilã a apãrut – nesemnatã! – în, cum sã-i zic, organul Uniunii Scriitorilor, „România literarã”, prin urmare, este aproape exclus sã fie vorba de vreo farsã imbecilã, de prost gust, gen Mãruţã. Vasãzicã, în faţa unei amãrâte de cotizaţii neplãtite (asta în cazul când lucrurile au stat chiar aşa!), nu a mai contat nici prodigioasa operã a celui mai important critic literar român apãrut dupã ultimul rãzboi mondial, nici faptul cã lui îi datorãm gestul salutar de editare a caietelor eminesciene aflate în pericol de deteriorare (aproape 40 de volume), nici iniţierea colecţiei „Pleiade” în care, pânã acum, au fost publicate operele complete ale câtorva dintre marii noştri scriitori (Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Cãlinescu, Arghezi, Marin Preda, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Eugen Barbu ş.a.), nici, la urma urmei, imensul prestigiu uman şi intelectual al lui Eugen Simion. Dupã excluderea lui Eugen Barbu din aceeaşi uniune, la începutul anilor ‘90, şi dupã prigonirea lui Marin Sorescu şi alungarea lui de la conducerea revistei „Ramuri”, îndepãrtarea lui Eugen Simion din U.S., organism reprezentativ cãruia marele critic i-a adus numai onoare şi prestigiu, reprezintã cel mai oribil act la care s-a dedat gaşca de nimurici – pãstoritã, regretabil, de Nicolae Manolescu – care s-a aciuat la conducerea lui, de unde a ajuns sã taie şi sã spânzure.
*Remarcabile şi, totodatã, salutare – luãrile de poziţie, în acest scandal, ale scriitorilor Nicolae Breban (în „Cotidianul.ro”) şi Corneliu Vadim Tudor (în „Tricolorul”). Prea puţine, din pãcate, faţã de dimensiunea abjecţiei.
*La urma urmei, ceea ce se întâmplã la Uniunea Scriitorilor, nici nu ar trebui sã ne mire, atâta vreme cât admiterea de noi membri se face – zic tot mai mulţi pãţiţi şi semnaleazã tot mai multe publicaţii – pe bazã de miel, porc, peşte, vin, euro etc. Numãrul colosal de grafomani provinciali admişi în ultimele decenii în Uniunea Scriitorilor poate da o imagine convingãtoare a fenomenului de care vorbim. Preocupat de numeroasele funcţii pe care le are (preşedinte al Uniunii Scriitorilor, director al revistei „România literarã”, ambasador al României la UNESCO, profesor universitar etc.), Nicolae Manolescu scapã, probabil, din vedere asemenea aspecte ce compromit grav prestigiul obştei scriitorilor români. Asta nu-l scuteşte însã de rãspundere. Pânã când nu va interveni reparatoriu, cel puţin în cazul excluderii lui Eugen Simion – ruşine, Nicolae Manolescu!
* Un alt motiv de lehamite, amestecatã cu scârba cea mai profundã, mi l-a oferit condamnarea la un an cu suspendare a eminentului chirurg Şerban Brãdişteanu, pentru „vina” de a-l fi ţinut cu o zi-douã în plus pe Adrian Nãstase în spital, dupã tentativa sa de sinucidere. Oamenii de vârf ai acestei ţãri sunt hãituiţi, sunt vânaţi fãrã milã. Ce ar mai putea fi spus? Împlinesc, în acest sfârşit de sãptãmânã, vârsta aceea la care, cât suntem în putere, ne gândim cu toţii ca la o eventualitate îndepãrtatã, altminteri, aş fi luat drumul altor zãri. De ce nu am fãcut-o pânã acum? Mi-am tot impus sã sper cã aceastã ţarã va ieşi într-un târziu din chingile unor anacronice mentalitãţi inchizitive, de ev mediu întunecat. Am obosit. Am lãsat deja în urmã orice speranţã…
Bibicul (pentru conformitate, Eugen Mãicãneanu)