Marea problemã a tuturor partidelor, coaliţiilor politice sau electorale în acest ceas preelectoral e chiar lipsa de încredere de care se “bucurã’’ din partea populaţiei. Dezamãgirea de politicieni e atât de pronunţatã încât estimãrile privind participarea la vot, în iunie, ar trebui sã dea bãtãi de cap tuturor celor bãgaţi în politicã, indiferent de tabãra din care fac parte.
Nu e deloc surprinzãtor cã se întâmplã aşa ceva, în fond, care sunt motivaţiile majore pentru ca oamenii sã voteze? Pãi, ar fi speranţa. Speranţa cã schimbând un partid cu altul şi urcându-l la guvernare acesta se va îngriji de binele tuturor. Ori tocmai lipsa de speranţã şi de încredere în toţi politicienii e marea lor problemã.
Niciun partid, nicio coaliţie nu reuşesc sã întruneascã acum o adeziune majorã din partea populaţiei. Dimpotrivã, electoratul activ e mai fragmentat ca oricând. În plus acelaşi electorat e nevoit sã accepte la masa jocului politic formule neconsacrate, noi, “jucãuşe’’, care nu sunt verificate încã: USL, PPDD, MNMH. Şi faţã de care, perfect justificat, te încearcã un uşor scepticism.
Am mai vãzut noi alianţe care s-au destrãmat repede, imediat dupã alegeri. În plus, alianţele au în corpul lor multe elemente discutabile: tandemul liberali cu social-democraţi, plus un PC inconsistent. Îi salveazã poate doar experienţa politicã, faptul cã ştiu paşii în acest dans nou. Aşa cum şi Mişcarea pentru Noul Mehedinţi are dansatori inegali: ţãrãnişti, uneperişti, ecologişti, toţi dorind sã joace în braţele marelui fante democrat-liberal, în speranţa cã juriul le va acorda titlul de glorie.
E normal sã te întrebi ce va rãmâne, dupã alegeri, din aceste figuri de dans, ce va rezista timpului, micilor interese, micilor dispute şi tensiuni inevitabile, micilor orgolii de partid. Poate cã era mai simplu şi mai corect sã se voteze partide, sau, mai bine zis,era mult mai corect ca fiecare partid sã meargã pe cont propriu. Aşa, ni se propun nişte alianţe în care probabil nici membrii lor nu cred cã sunt altceva decât forme de a trece puntea mai uşor.
De aceea este explicabil cã foarte mulţi nu vor marşa la vot, în iunie. Şi nu e vorba de indiferenţã sau din lipsa spiritului civic. E vorba de faptul cã niciuna dintre formulele acestea de coalizare nu au reuşit sã stârneascã un entuziasm major în rândul populaţiei, aşa cum nu au reuşit sã convingã, sã refacã speranţa.
Dupã ani de crizã, de neajunsuri, de greutãţi, austeritate, lipsuri, politicienii sunt ultimii membri ai Cetãţii pentru care am bãga, vorba ceea, mâna în foc. Dupã ce te-ai fript cu CDR, cu ADA, sufli şi-n USL, şi-n MNMH.
