Mã duc la Doftana sã vãz Crans Montana…

* Spuneam noi, cu ceva vreme în urmã, cã maestrul Klaus Iohannis lasã impresia a nu avea o agendã tocmai bine conturatã. Trecurã, iatã, douã luni de la instalarea sa oficialã în funcţie şi omul nu iese din ritmul chef cu prietenii – vizite la biserici şi mânãstiri – decorãri de persoane şi personalitãţi pentru merite încã misterioase pentru marele public – postãri mai mult sau mai puţin şmechereşti pe facebook. Ba, sã nu fim nedrepţi! Sãptãmâna trecutã, dupã ce şi-a fixat, în semn de variaţiune la o temã bãsistã, ora de apariţie a cucului la şase seara, a anunţat naţiunii încremenite în aşteptare numele noului director al SRI – şi el, tot o variaţiune (dar de producãtor de salam sãsesc), Eduard Hellwig pre numele lui. Ceea ce, trebuie sã recunoaşteţi, este ceva cu totul nou în repertoriul lui Santa Klaus. Tot la capitolul noutãţi ar trebui menţionatã şi întârzierea ultrapunctualului prezident de la amintita întâlnire cu presa (e drept, minorã, de doar un minut), dar nimic nu ne împiedicã sã vedem în asta o contaminare a germanicei sale exactitãţi (de care a fãcut atâta caz în campanie) cu moravurile (şi nãravurile!) cotroceniste împãmântenite la Palatul din Deal de predecesorul sãu în funcţie.
* Porniserãm, însã, de la ideea inexistenţei unei agende serioase a preşedintelui. Ca s-o umple, cât de cât, consortul doamnei Carmen Iohannis, jumuleşte, de la o vreme, fãrã teama cã o sã rãmânã chealã, o marotã: înfiinţarea unui muzeu al comunismului. Mai exact, al „ororilor comunismului”. A gãsit chiar un loc… potrivit pentru materializarea acestui înãlţãtor proiect – închisoarea de la Doftana, aflatã într-un avansat proces de degradare. Mãi dragã herr Klaus, la Doftana, nu ştiu dacã matale realizezi, au fost încarceraţi, schingiuiţi, batjocoriţi, supuşi unui regim de exterminare, militanţii comunişti, în primul rând (vã amintiţi? – „Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe, în zare, un petic de cer./E cerul sub care, închisã şi ea,/ Se mistuie-n chinuri tovarãşa mea.”). Prin urmare, identitatea torţionarilor ale cãror metode vã gândiţi sã le înfieraţi, prin intermediul proiectatului muzeu, este cu totul alta decât cea trâmbiţatã de persecutaţii de serviciu din, nu-i aşa, societatea civilã. Mai pe româneşte, dacã vi s-a iluminat pe Doftana, ca spaţiu pentru muzeul comunismului, cãutaţi-i pe… Vişineşti în altã parte. Iar dacã grija pentru înfiinţarea unui muzeu al comunismului chiar vã freacã neîncetat la nivel de conştiinţã, poate cã ar fi bine ca, pe lângã aspectele negative ale comunismului (care, evident, nu au fost puţine!), sã se organizeze o secţie în care sã fie prezentate marile realizãri ale poporului român în vremea respectivei orânduiri – industrializarea tuturor zonelor ţãrii, redutabilul sistem hidroenergetic naţional (adus de suflul economiei capitaliste în pragul colapsului – n.n.), Transfãgãrãşanul, Canalul Dunãre-Marea Neagrã, Metroul bucureştean, Palatul Parlamentului şi ansamblul edilitar aferent, un stat nu ştim cât de… drept, dar un stat care asigura pentru toţi cetãţenii sãi dreptul la un loc de muncã şi care avea o remarcabilã capacitate reactivã în situaţiile extreme (cutremure, inundaţii etc.), un sistem de învãţãmânt performant, gratuit pentru toate ciclurile sale şi obligatoriu de zece ani, accesul nediscriminatoriu al cetãţenilor la valorile culturii şi civilizaţiei, încurajarea creativitãţii ş.a.m.d. Asta dacã tot o ardem pe deontologealã şi pe… înalte principii morale. Ei, cum ar arãta, mult stimaţilor, un astfel de muzeu al comunismului?
* Sigur, nu un astfel de muzeu al comunismului doreşte noul preşedinte al României, neamţ din tatã-n fiu şi capitalist din tatã-n tatã. Ca şi unii dintre antecesorii sãi în funcţie, el îşi cântã, acoperindu-şi-o, neputinţa (impostura?!) în ritmurile şi dezacordurile gãlãgiei anticomuniste stradale. Ca şi cum comunismul ar purta vina pentru tot ceea ce se întâmplã rãu (şi, o-ho-ho!, se întâmplã!) astãzi în ţara asta. Ca şi cum anticomunismul, cât ar fi sau ar pãrea el de justificat ca atitudine, ar ţine de foame!
* Avantajul lui Iohannis (dacã despre un avantaj ar fi vorba) şi al altor agenţi de douã mãrci gãurite ca el este cã generaţiile de români care au ridicat şi au dus pe umerii lor aceastã ţarã dispar una câte una şi, deci, nu mai pot mãrturisi, iar cele de dupã sângerosul „deranj” din decembrie 1989 s-au nãscut cu creierul deja spãlat şi cu facebook-ul în braţe, prin urmare – pot înghiţi, pe nemestecate, orice li se serveşte. Mai ales în materie de propagandã – domeniu extrem de productiv în România acestui timp, prin prisma numãrului de „specialişti”.
* Rezumând ceea ce se cloceşte vizionar în capul sculptat în piatrã al lui Klaus Iohannis – cum spuneam, neamţ din tatã-n fiu şi capitalist din tatã-n tatã – o simplã vizitã la viitorul muzeu al comunismului va ţine şi de foame şi de cald românilor. Ce dacã resursele de hranã se epuizeazã sub ochii noştri, ce dacã marile unitãţi industriale (vezi Romag Termo) care asigurã agentul termic pentru locuitorii marilor oraşe sunt puse, deliberat sau nu, pe butuci. Va fi suficient sã fredonezi „Mã duc la Doftana/Sã vãz Crans Montana” şi ţi-a trecut. Şi de foame, şi de frig…