E o chestiune de destin. Adicã, dacã nu ai destin, poţi sã faci orice sau poţi sã nu faci nimic. Nu se contabilizeazã pe undeva, de ceva sau cineva. Adicã, lumea ar putea şi cu şi fãrã România, întrucât nu ar sesiza nimeni, dacã România ar dispãrea de mâine de pe hartã. Nu o sã râdã şi nu o sã plângã nimeni şi lucrurile ar merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Ţarã fãrã destin sau popor fãrã destin? Pe undeva ar fi una şi acelaşi lucru, având în vedere cã în ultimele mii de ani românii au cam stat acasã şi nu au migrat. Ar putea fi totuşi o observaţie de fãcut, în legãturã cu poporul din exil. Ar putea fi totuşi un popor cu destin, mai ales cã evolueazã pe o traiectorie predictibilã, în cadrul unor state cu legi şi reguli care se mai şi aplicã.
România este ţara unde legea este extrem de elasticã şi trag toţi politicienii de ea pentru a se potrivi fiecãruia. În general, pentru cel puternic, legea e elasticã, fie cã poartã sau nu sutien. Pentru cel slab, legea e durã, dar e lege. Nicio pitulãtoare de gãini nu a cotcodãcit din arest cã i-a fost ridicat sutienul, dupã ce în prealabil a fost dezbrãcatã. Niciun tâlhar de rând nu a chiţãit cã îi pute vasul de toaletã sau cã nu e mulţumit de culoarea tapetului sau cã lipseşte bideul din arest. Pentru el legea e lege şi, când a pãşit în lumea detenţiei fãrã libertate, nu mai existã viaţa de dinainte. Astea sunt riscurile celor care încalcã legea şi sunt privaţi de libertate pânã la îndreptare sau pânã când comit o altã infracţiune şi revin în arest. Probabil cã cei care au trecut pe acolo, prin lumea fãrã de libertate, se amuzã sau clatinã din cap când vãd vitejii sau spectacolele tv ale celor care încã nu au ajuns. Oricine face glume şi ridicã mâinile în aer când i se pun cãtuşele. Probabil cã dupã câteva luni sau ani de arest viaţa i se schimbã. Probabil cã începe sã îl caute pe Dumnezeu, sã aprecieze lucrurile simple sau libertatea, aşa cum se cuvine, precum şi importanţa respectului faţã de lege. Mai sunt şi cei care s-au obişnuit ca detenţia sã le fie propria viaţã, casã şi destin şi revin chiar cu plãcere acolo, pentru cã nu se mai regãsesc în viaţa liberã. Mai ţine şi de educaţie sau de slãbiciunea ADN sau de circumstanţe. Problema este cã cei din „interior” ştiu cã au un destin. Aşa era şi România în interiorul regimului comunist. Avea un destin, aspira la libertate. Acum, în libertate, nu ştie ce sã facã şi probabil cã s-ar regãsi pe sine dacã i-ar fi luatã. Unii i-ar spune reflex de ostracizat sau de sclav sau de asuprit. Mai este şi varianta în care victima fraternizeazã cu cãlãul şi poate de aceea unii masochişti au început sã îi aştepte pe ruşi.
Nu cred cã cineva credea cã democraţia este un regim perfect sau mai crede. Poate cã este cel mai bun din cele existente sau poate cã fiecare neam îşi alege sau îşi construieşte regimul politic potrivit.
România şi românii nu fac nimic de 25 de ani. E un parcurs haotic prin democraţie, în care românii şi-au pierdut indentitatea şi au fost purtaţi de val, de unii şi de alţii. Nu am avut exerciţiul democraţiei şi am rãmas aproape fãrã nimic. Cei cãliţi în democraţie şi capitalism ştiu cã în economia de piaţã nu existã milostenie şi îndurare şi nici ortodoxism. Existã doar profit, bani şi eliminarea concurenţei. Nu existã scrupule în a atinge profitul. Românii au baletat 25 de ani în visuri de libertate, civism şi inerţie. Totul a funcţionat fãrã cap şi coadã, fãrã un sens, o cale sau un principiu. Statul format din instituţii şi politiciei nu a luat decizii, decât în sensul disoluţiei reperelor morale sau a structurilor economice. Românii au fugit de rãspundere şi de asumare şi au lãsat ca totul sã funcţioneze din inerţie. În democraţie şi în economia de piaţã nu existã milã şi milostenie, chiar dacã este vorba de state sau de agenţi privaţi. În democraţie statul numai este un tãtuc protector care îşi strânge poporul la piept. Vecinii şi colegii tãi de democraţie sunt în competiţie cu tine pe piaţa liberã. Uneori ei îşi mai lichideazã concurenţa pentru a avea ei profit. În democraţie statul este un jucãtor mult mai agresiv şi mai activ decât în comunism. El trebuie sã ia decizii iuţi, sã fie activ, sã joace extrem de mult pe piaţã şi sã se reinventeze periodic, economic şi financiar. Românii au idealizat libertatea şi au crezut cã nu trebuie sã facã nimic în democraţie, pentru cã totul merge de la sine. Totul a mers însã din inerţie şi politicienii români nu au crezut cã democraţia mai înseamnã şi eliminarea concurentului.
România era un concurent pentru multe state europene. Poate chiar o elitã în anumite domenii. Democraţia ne-a înfundat în naivitatea noastrã şi nu mai avem nimic. Concurenţii noştri ne-au dat şah şi companii de stat ne-au preluat toate utilitãţile şi resursele. Suntem consumatori de mâna a doua. Noi credeam cã aşa e normal, pentru cã e democraţie, ei îşi eliminau doar concurenţa. Noi am trãit în ortodoxie şi vis de democraţie din inerţie. Ei bine nu aşa merge. Problema este dacã suntem poate mai puţin liberi decât eram în comunism şi mai putem face ceva sã fie cu adevãrat liberi, adicã sã fim prosperi şi puternici? Fiecare român. Sãrãcia în democraţie echivaleazã cu o detenţie şi lipsa libertãţii. Sãrãcia în comunism înseamnă egalitate.