Dupã prelungita vacanţã de Paşte, plinã de inevitabilele reprezentaţii ale ipocriziei şi generozitãţii (sã fim mai buni, sã fim mai generoşi, ştiţi dumneavoastrã placa…), parlamentarii români se întorc la lucru. Vorba vine, fiindcã cei din Opoziţie se aflã într-un prelungit boicot. Un boicot din care ar ieşi în anumite condiţii, cum ar fi depunerea unei moţiuni de cenzurã sau demiterea Robertei Anastase de la şefia Camerei Deputaţilor. Cum moţiunea de cenzurã, a cãrei depunere a fost anunţatã pentru aceastã sãptãmânã, are puţine şanse, cel puţin teoretic, sã treacã, ar mai rãmâne posibilitatea ca demiterea (sau demisia) Robertei Anastase sã readucã Opoziţia în Parlament. Întrebarea care se ridicã este dacã Roberta Anastase mai constituie în prezent o mizã sau mãcar un motiv de disputã politicã serioasã. Se ştie, instalarea acestei dame cu un C.V. cel puţin dubios în funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor a fost o ambiţie (ca sã nu spun de-a dreptul o dambla) a lui Traian Bãsescu, ce a trezit puternice reacţii de revoltã la momentul respectiv. Nu avea PDL-ul o persoanã mai de Doamne-ajutã pentru a ocupa aceastã foarte importantã funcţie în Statul Român? Ba avea, cum sã nu aibã, dar, cum spuneam, la mijloc a fost vorba de o dambla, cu sursa, probabil, în viscere, ce se cerea satisfãcutã fãrã murmur şi, desigur, fãrã şovãire. Pentru mine, dacã aşa ceva are vreo importanţã, ideea cã aceastã madamã este „cel de-al treilea om în stat” a constituit un permanent afront. Un moment comic, dacã nu ar fi fost mai întâi de toatã jena, s-a consumat în momentul când în mintea Robertei a îmbobocit ambiţia de a polemiza cu Adrian Nãstase pe nişte chestiuni procedurale, doar pentru a ajunge în situaţia de a-l insulta public şi a-i provoca astfel o micã satisfacţie lui Traian Bãsescu. În rest, cucoana de care vorbim s-a dovedit un extrem de zelos executant al comenzilor venite de la Cotroceni. Zelul suprem l-a dovedit în toamna lui 2010, cu ocazia votului la Legea pensiilor, când a recurs, în disperare de cauzã, la schimbarea legilor aritmeticii pentru a asigura succesul colosalei hoţii care a permis ca respectiva lege sã treacã. Scandalul public, deşi a fost imens, nu s-a soldat, cum ar fi fost firesc, cu înlãturarea infractoarei din fruntea Camerei Deputaţilor. Treptat, ecourile acelei mizerii cu iz penal s-au stins, iar azi, când se mai întâmplã sã se vorbeascã de ea, nimeni nu se mai revoltã, nici mãcar de formã. Obişnuinţã cu ideea sau resemnare? Probabil, şi una, şi alta. Din acest motiv, ideea parlamentarilor Opoziţiei de a provoca demisia (demiterea) Robertei Anastase, ca o condiţie a reîntoarcerii lor la lucrãrile Parlamentului, dincolo de perfecta ei justificare, mi se pare o iniţiativã tardivã şi, prin urmare, aproape inutilã, cu doar o jumãtate de an înainte de alegerile parlamentare. Timp de aproape patru ani, deşi a avut atâtea şi atâtea prilejuri, Opoziţia nu a gãsit cele mai eficiente mijloace pentru a provoca înlãturarea acestei impostoare din fruntea Camerei Deputaţilor, iar acum, dacã are impresia cã le-a gãsit, cu ce anume s-ar putea solda eventualul succes? Cu ce rezultate practice, vreau sã zic, dacã în locul ei va veni un alt yes-man din trupele PDL? S-ar putea chiar ca Puterea sã le-o ofere „pe tavã” pe Anastase celor din Opoziţie. Care ar fi satisfacţia acestora? Una nici mãcar platonicã. Nici cu anunţata moţiune de cenzurã, axatã pe hotãrârea privind înfiinţarea facultãţii de medicinã în limba maghiarã de la Tg.Mureş, lucrurile nu par sã stea diferit, câta vreme UDMR este încã tare în materie de şantaj politic. Vãd cã liderii Opoziţiei ţin socoteala voturilor de care mai au nevoie pentru ca demersurile lor sã fie încununate de succes, dar acest aspect e, mai degrabã, comic, câtã vreme ei nu iau în consideraţie posibilitatea ca Bãsescu şi ai lui sã le pregãteascã nişte capcane/ţepe cât speranţele lor de mari.
