Când istoria îşi bate joc de câte unii…

* Nu ştiu dacã pesediştii, mai exact, cei din staff-ul de campanie al lui Victor Ponta, sunt la curent cu profundele meditaţii asupra istoriei pe care Dascãlul naţional Nicolae Iorga le-a presãrat de-a lungul impresionantei sale opere. Una dintre ele sunã aşa: „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc (sau o uitã – n.n.), repetându-se”. Dacã ar fi cunoscut-o, ar fi realizat din vreme cã întreg complexul de evenimente care au însoţit campania şi alegerile prezidenţiale din 2014 seamãnã ca douã picãturi de apã cu ceea ce s-a întâmplat la prezidenţialele din 2004. Atunci, Adrian Nãstase era creditat cu cele mai mari şanse de câştig în faţa lui Traian Bãsescu. Suflul revoluţiilor portocalii, turbulenţele de stradã puse la cale de Bãsescu şi acuzele apriorice de fraudare a alegerilor la care a recurs acesta au rãsturnat toate calculele, astfel cã golanul de port a ajuns la Cotroceni, unde a şi rãmas douã mandate, cu consecinţele cunoscute pentru istoria contemporanã a României. Acum, Victor Viorel Ponta a repetat, cu unele mici modificãri de scenariu, pãţania lui Adrian Nãstase din 2004. El a fost surclasat în turul al doilea de Klaus Iohannis (zece procente diferenţã!), prin urmare, cu acelaşi scor cu care îl depãşise pe respectivul în primul tur. Au învãţat, deci, pesediştii ceva din eşecurile campaniilor trecute? Evident, nu.
* Nu ştiu ce explicaţii ar putea fi gãsite pentru aceastã radicalã schimbare de situaţie. Vãd cã, pe la posturile de televiziune, au fost iniţiate adevãrate concursuri de avansat ipoteze – cã o fi, cã o pãţi, cã, vorba aia, boul bãlţii. Niciuna convingãtoare pe deplin. Ceea ce mã face sã cred cã un lucru nu tocmai curat s-a petrecut în acest al doilea tur al prezidenţialelor. Am în vedere cozile uriaşe de la unele (doar de la unele!) secţii de votare din strãinãtate, dar şi demonstraţiile stradale din Bucureşti, pe care activiştii electorali ai lui Santa Klaus le pregãtiserã pentru orice eventualitate. Şi pentru câştig, şi pentru eşec. Nici nu se stinseserã primele ecouri ale exit-poll-urilor, cã grupuri masive de manifestanţi au luat-o la marş spre Piaţa Victoriei, spre sediul PSD şi, în cele din urmã, spre Piaţa Universitãţii. Animaţi, trebuie spus, nu tocmai de cele mai paşnice gânduri. Gestul lui Ponta (cam grãbit, în opinia mea) de a se recunoaşte învins şi de a-l felicita pe Iohannis pentru victorie a mai temperat elanul rãzboinic al „fraţilor cãuzaşi”, dar nu întrutotul. Câştigãtorul s-a dus şi el, dupã detestabilul obicei bãsist, în Piaţa Universitãţii, la o baie de mulţime. O mulţime, din câte am putut vedea, de nespãlaţi, în majoritatea lor. De unde, evident, şi ideea de baie. Asta ar avea mai puţinã importanţã, la urma urmei, este o chestiune de gust. Eventual, de miros. Pe mine, însã, m-a şocat o zicere a acestui Iohannis: „Ne-am luat ţara înapoi!”. I-auzi brâul! De la cine aţi luat-o, bãieţi? Şi apoi, de unde acest sentiment de proprietate absolutã asupra ţãrii, „ne-am luat ţara”?
* Dar unde am mai auzit noi aceste cuvinte, pline de miez şi purtãtoare de sclipicioasã „coajã” revendicativã? Ei, unde! Le-am auzit din guriţa scofâlcitã a Madonei dintre Ciocãlãi (ştiţi cine-i persoana, nu?) şi din cea hãhãindã a lui Bãsescu, cel din perioada suspendãrilor şi a referendumurilor de demitere. Bãi, rataţilor, nu are nimeni drept de proprietate exclusivã asupra acestei ţãri! Fie şi numai pentru faptul cã, dupã spusele lui Ştefan din piesa lui Delavrancea, cel care, nu-i aşa, ne-a fost baci pânã la adânci bãtrâneţe, aceastã ţarã e „a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor”. Mai slãbiţi-ne cu texte din astea, pânã nu ne pierdem şi bruma de umor.
* Dar ne luarãm cu vorba şi pierdurãm şirul banalelor noastre confesiuni. La acest „turnir” prezidenţial, spre deosebire de altele, nu am avut ceea ce se cheamã un „favorit”, pentru cã ne-a lipsit acel minim sentiment de încredere. În ambii protagonişti. L-am fi preferat, pânã la urmã, pe Victor Ponta, dar nu datoritã „marilor sale calitãţi, ci din cauza faptului cã adversarul sãu din finalã ne evocã, prin tot ce face sau spune, prin toţi cei care-l înconjoarã şi zic cã-l susţin, mizerabila erã bãsistã. Ar mai fi vreo douã-trei motive, dar nu vrem sã se zicã pe la colţuri cã dãm cu mãciuca retoricii când omul nici nu s-a suit pe „tronul” împuţit de predecesorul sãu. Dar, vorba Împãratului Roş din povestea lui Creangã, „va veni şi vremea aceea, voinice!”. Hasta la vista!