Cine uitã nu meritã

* Zic unii – şi respectivii sunt chiar gata sã se batã pentru o asemenea prioritate interpretativã – cã situaţia din turul al doilea al prezidenţialelor de anul acesta ar fi una trasã la indigo dupã cea din 2004. Aşa sã fie oare? Îmi amintesc perfect cã, atunci, pe segmentele electoratului indecis, circula un fel de teorie, conform cãreia ar fi trebuit sã nu te mai prezinţi la vot: „între un golan de port şi un golan de Bucureşti nu pot alege”. Treaba asta i-a îndepãrtat pe foarte mulţi cetãţeni de bunã credinţã de urne. Care ar fi preferat, în alte condiţii, pe „golanul” de Bucureşti. Din toatã aceastã pãguboasã frãsunealã au rezultat nu mai puţin de zece ani de bãsism nenorocit şi fetid. Revin, însã. Ce asemãnãri sã existe între situaţia de acum şi cea din 2004? Ponta este departe de Nãstase. Şi ca intelect, viziune politicã, dar chiar şi ca aroganţã. Aroganţa lui Nãstase mãcar avea „vânã”. A lui Ponta este, cum sã zic, prelingãtoare. Comparaţia dintre Iohannis şi Bãsescu nici mãcar atât nu rezistã. Bãsescu hãhãia cu o anumitã prizã la un anumit public, în schimb Ioha-ha-nis scrâşneşte fraze precum ţeava de eşapament a unui Wartburg reabilitat, dupã ce mai bine de 30 de ani zãcuse pe butuci în curtea unui fost brav muncitor român care avusese şansa sã prindã şase luni de schimb de experienţã în Maroc (sau în Tunisia, Libia ş.a.m.d.). O notã particularã existã, totuşi, în 2014 faţã de 2004: dacã în 2014 nu prea ştiam la ce sã ne aşteptãm din partea lui Bãsescu şi a echipei sale, acum nu avem niciun dubiu: echipa lui Io-ha-ha este bãsistã pânã în mãduva oaselor. Ergo…
* Se discutã foarte mult pe tema confruntãrilor televizate între cei doi candidaţi la preşedinţia României. Se discutã, dupã pãrerea mea, degeaba sau poate doar pentru a fi un subiect de dezbatere publicã în lipsã de altceva. Piedicile invocate (teren neutru etc.), ca şi mofturile taberei io-ha-ha (Universitatea de Vest – oh-la-la, avem şi noi preţioasele noastre ridicole!) sunt doar aşa, pentru agrementarea conflictualã a prezumtivului spectacol electoral, nimic altceva. Sau, poate, pentru a-l pune pe lucrativul profesor de fizicã la adãpost de penibilul cel mai desãvârşit. Oricum, spectacol de idei, dueluri de programe şi proiecte şi alte asemenea preţiozitãţi nu aşteptam noi de la eventualele confruntãri televizate ale celor doi combatanţi. Singura curiozitate era aceea de a-i vedea cum reacţioneazã în împrejurãri ceva mai puţin convenţionale decât cele (semi)oficiale cu care, cât de cât, s-au obişnuit.
* Impresia noastrã e cã, în acest foarte încâlcit şi tensionat context, cineva nu îşi vede de treabã şi umblã, vorba unui foarte pitoresc personaj din romanele lui Eugen Barbu, „cu mega, cu patrafirul, cu Maica Domnului”. Altfel, cum sã ne explicãm cel puţin bizarele şi disproporţionat de violentele manifestaţii „ale societãţii civile” din câteva mari oraşe ale ţãrii – Timişoara, Braşov, Cluj, Bucureşti – desfãşurate la sfârşitul sãptãmânii trecute? Ne amintim (totdeauna trebuie sã ne amintim, fiindcã, aşa cum ne-a învãţat dascãlul naţional Nicolae Iorga, „cine uitã nu meritã”!) cã turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2004 a fost precedat de turbulenţe asemãnãtoare, întreţinute de acuzaţiile violente de fraudare a scrutinului la care s-a dedat candidatul Bãsescu Traian, inspirat de aşa-numita „revoluţie portocalie” din Ucraina şi încurajat de un ambasador american, trimis prin aceastã parte de lume sã rãspândeascã virusul turbulenţelor sociale. Iar Bãsescu ştie de minune sã profite de o atmosferã socialã tulbure şi tensionatã. Sunt voci destul de credibile care pun victoria sa asupra lui Adrian Nãstase din 2004 mai degrabã pe seama presiunii strãzii şi a intervenţiei amintitului ambasador american decât ca urmare a rezultatului matematic al scrutinului. Cui îi este acum favorabilã o stare de tensiune internã în România? Indiscutabil, lui Traian Bãsescu, cel care nu vrea, cu niciun chip, sã renunţe la uriaşele prerogative de care s-a bucurat timp de zece ani şi care ar face orice ca sã-şi prelungeascã, într-un fel sau altul, şederea la Cotroceni. Iar unul din aceste feluri este susţinerea pe orice cale a lui Klaus Iohannis în dauna lui Ponta. Pentru cã, înconjurat numai de activişti bãsişti, Iohannis ar putea reprezenta, cu o oarecare acurateţe, interesele lui Bãsescu în urmãtoarea perioadã. Spre deosebire de Ponta. Mizeazã din nou Bãsescu pe atuul presiunii strãzii, ca în 2004, şi stimuleazã pe toate cãile o atare realitate, care, iatã, pare sã se configureze? Vrea Bãsescu sã creeze mari dezordini sociale, care sã-i justifice recurgerea la nişte prevederi constituţionale extreme? Ceea ce se întâmplã în aceste zile în câteva din marile oraşe ale României pare sã acrediteze astfel de ipoteze. Încã o datã: CINE UITÃ NU MERITÃ!