Şi dacã am ales de fiecare datã rãul cel mai mare?

Toţi analiştii, politicienii şi jurnaliştii ne spun de 24 de ani încoace cã am mers la vot şi am fost cam obligaţi sã alegem „rãul cel mai mic”. Adicã e vorba de calitatea slabã a candidaţilor sau a ofertei, în general, şi am preferat tot timpul pe tipul cãlduţ, un pic mai comunist şi care nu e prea tranşant în opinii, ci îşi lasã de fiecare datã loc de întors. Un tip care încãlzeşte ciorba şi o reîncãlzeşte, chiar dacã e stricatã şi chiar aşa stricatã o tot serveşte alegãtorilor.
Adicã, românii au preferat de fiecare datã sã meargã pe o potecã mai cunoscutã, cu un preşedinte sau un ales predictibil, chiar dacã ştiau cã nu trebuie sã îi pretindã prea mult sau sã aibe aşteptãri prea mari de la acesta, întrucât, în esenţã, purta rãul în el. Poate din aceastã cauzã nici alesul nu a avut o motivaţie prea mare, ştiind faptul cã nimeni nu îi va reproşa lipsa de preformanţã, pentru cã şi aşa rãspunderea în politicã e o himerã şi nu e prevãzutã în nicio lege, ci doar e o chestiune de moralitate sau eticã. Aşadar, de fiecare datã românii l-au ales şi ei pe cel mai puţin rãu dintre cei mai rãi.
Sã o luãm pe rând, în ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale, cãci ele bat la uşã în aceastã sãptãmânã. Primul „rãu cel mai mic” a fost Ion Iliescu, primul preşedinte de dupã 1989, „cu voia dumneavoastrã”. Adicã el ar fi fost la vremea respectivã rãul cel mai mic, cel care s-a infiltrat pe lista CFSN, deşi era doar un cititor al listei, dar „cu voia dumneavoastrã”, a citit inclusiv numele sãu de pe listã, la televiziunea liberã. A pãrut mai mult o introducere forţatã pe gâtul românului a unui nume de nomenclaturist, care între 16 şi 21 decembrie încã vorbea de cei care „au întinat idealurile socialismului în România”, dupã care a cotit-o spre democraţie şi cãtre Occident, cam dupã 22 decembrie. El era intrusul în casele românilor, care s-a repliat destul de rapid la noile vremuri, ca un agil animal politic, ce îşi scuturã blana şi se adapteazã la noile condiţii din ecosistem. A mirosit ciolanul, a preluat din mers mersul lucrurilor şi hãţurile. A pus foc pentru a avea ce stinge, doar nu prea existã revoluţii fãrã morţi. Chiar şi în timpul celor de catifea sau molton mai apar accidente. Ori Ion Iliescu nu pare sã fi fost un accident în istoria românilor şi nici rãul cel mai mic. El s-a infiltrat cãtre fotoliul de la Cotroceni, cu sau fãrã ajutor. Unii spun cã a beneficiat de susţinere de la Rãsãrit, cãci Occidentul nu l-a privit mulţi ani cu ochi buni. Adicã, în 1990 Ion Iliescu a fost „rãul cel mai mic”, iar Raţiu era „rãul cel mai mare”. Istoria rãmâne sã judece faptele şi nu vom putea verifica niciodatã dacã Ion Iliescu ne-a tras înapoi sau ne-a împins înainte. Dacã ne uitãm bine, ne-a ţinut un pic pe loc, în ceea ce priveşte legile proprietãţii, deschiderea cãtre valorile Occidentului şi fostele figuri ale istoriei naţionale, precum Regele, nu conteazã ce nume poartã acum, ci ca instituţie. Sau Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Adicã fãrã securişti şi comunişti în conducerea statului timp de 10, 20, 30 de ani. Nu a fost posibil. Interesant este şi cã „rãul cel mai mic” Ion Iliescu a fost cel care a dat cep primilor „bãieţi deştepţi” autohtoni sau etranjeri, la adãpostul statutului sãu de „sãrac şi cinstit” şi a lãsat sã se dezvolte în menajerie primul sâmbure de baron (ceva de genul furaţi, dar sã nu-mi atingeţi aura). Şleahta de securişti şi comunişti a fost liberã sã zburde în voie prin democraţie şi sã prospere. Şi chiar a reuşit sã se simtã destul de bine în democraţie, pânã recent, când sã zicem cã justiţia ar mişca ceva, cu sau fãrã comandã politicã. Rãmâne de vãzut ce se va întâmpla cu DNA dupã 21 decembrie 2014 încolo. Sã vadã poporul al cui merit este curãţenia timidã începutã, al fostului sau al posibilului viitor preşedinte. Rãmâne o întrebare esenţialã, dacã Ion Iliescu a fost „rãul cel mai mic” pentru democraţie şi dezvolare şi sãnãtatea moralã a poporului sau el a fost „rãul cel mai mare”, mascat sub haina „rãului cel mai mic”!?
Emil Constantinescu nu a fost nici „rãul cel mai mare”, nici „rãul cel mai mic”. A fost doar o tentativã de ceva. Nimeni nu înţelege nici acum de ce anume. Singurul merit al lui Constantinescu a fost cã a reprezentat alternanţa la putere, în fragila şi frageda democraţie româneascã, victoria contestãrii prin vot, adicã primul semnal cã democraţia funcţiona. Cât de cât. Dar a fost tot meritul poporului.
Sã fi fost Ion Iliescu „rãul cel mai mic”, în raport cu Vadim Tudor? Unii sunt siguri de asta. Modul în care a arãtat scrutinul atunci nu demonstreazã însã decât fragilitatea sistemului şi lipsa de valori.
Traian Bãsescu ar putea fi inclus la ambele categorii de rele. Ştim ce ar fi fost cu Adrian Nãstase la Cotroceni? Deocamdatã a trecut de douã ori pe la puşcãrie.
Tendinţa a fost ca cel care a venit sã îl depãşeascã în rãu pe cel plecat, aşadar e bine sã nu te pripeşti cu analizele şi sã laşi istoria sã cearnã. Întrebarea este dacã e loc de mai rãu de acum înainte, chiar dacã suntem puşi sã alegem din nou între cel mai puţin rãu şi cel mai rãu? Ca şi cum ţi-ai propune sã construieşti un submarin nuclear într-o piscinã, deşi nu ai cum sã ajungi cu el în mare. Cam aşa este şi cu „rãul cel mai mic” la prezidenţiale. Rãul este rãu, indiferent de cât de mult sau de puţin a fost atins mãrul de putregai. Putregaiul se întinde tot timpul. Trebuie schimbat sistemul, dar ce punem în loc?