Impostura din burduful gândirii

* Îmi recade în mânã, dupã destul de mulţi ani, „Jurnalul Revoluţiei de la Crãciun la Paşte” de Corneliu Vadim Tudor, apãrut la Editura Fundaţiei România Mare, în 1999. Dupã atâţia ani de la prima lecturã, aceastã carte document (suntem obligaţi sã o considerãm astfel!) mi se pare mai proaspãtã ca oricând. Cel puţin prin prisma judecãţilor morale asupra principalilor actori ai scenei politice şi culturale româneşti de dupã decembrie 1989. Un exemplu: „E vremea impostorilor! Un oarecare Gabriel Liiceanu, care minte lumea cã ar fi filosof (ce filosof e acela, fãrã sistem?), învârteşte periodic o ţigaretã de ţigancã dependentã de ghioc şi debiteazã nişte banalitãţi ridicole, dar cu un aer solemn, apodictic, de gânditor subţire şi universal, care, dacã ne purtãm frumos, şi râdem la timp, şi aplaudãm cât trebuie, ne va face favoarea de a ne lua cu el în Eternitate.”. Impostura lui Liiceanu s-a dovedit, în toţi aceşti ani, mai mult decât cu asupra de mãsurã. Omul a fost marele beneficiar al privatizãrii mai mult decât dubioase a fostei Edituri Politice, act ce i-a adus beneficii greu de estimat de nişte „profani” ca noi. Asta i-a dat, probabil, impulsul necesar de a se afirma ca pupincurist declarat al celui mai penibil, mai catastrofal preşedinte de care a avut parte România – Traian Bãsescu. Ce ruşine pentru asumata condiţie de intelectual! De aici încolo, pentru pretinsul intelectual Liiceanu, nicio culme a abjecţiei nu mai e de neatins!
* Sigur, Liiceanu nu e singurul care ilustreazã categoria de care vorbim. Uitaţi-vã la fratele cãuzaş Pleşu! Ãsta s-a împiedicat de o naivitate a venerabilului Radu Beligan şi i-a tras acestuia o… perversã de dreapta de nu s-a vãzut. Pãi cine se crede el sã trimitã mesaje de susţinere pentru Victoraş Ponta? Pãi Ponta se comparã cu Nicolae Ceauşescu, cel cãruia Pleşu îi trimitea, din burduful gândirii sale, memorii de iertãciune pentru ereziile comise, în calitatea sa de membru de partid? Unde ne trezim noi aici?
* Dar ce, parcã Ponta este mai breaz? Dumnealui crede cã, dacã se aflã în campanie electoralã, îşi poate permite, lejer, tot felul de excentricitãţi. De pildã, recent, dumnealui a declarat cã, în situaţia, foarte probabilã, altminteri, cã va fi ales preşedinte al României, va redeschide problema formei de guvernãmânt în aceastã ţarã, promiţând chiar organizarea unui referendum pe tema republicã sau monarhie. Mare trebuie sã fie foamea de voturi a acestui bãiat, de a ajuns, vorba aceea, sã vrea sã radã totul! Mãi, dragã, domn V. V. Ponta, în aceastã situaţie, MORAL ar fi ca domnia-ta sã nu mai candidezi la funcţia de preşedinte, dacã ţi-a intrat în cap sã o uzurpi! Pentru cã, nu-i aşa, tot ne place sã ne dãm morali nevoie-mare! Acest lugu-lugu pe care îl tot exersezi pe lângã aşa-zisa casã regalã a României (o cloacã de impostori, în fond, de paraziţi irecuperabili, cu ochii pe bani şi pe averi mai ceva ca românii rupţi în fund pe butelie!) nu ne impresioneazã câtuşi de puţin, dimpotrivã, ne produce o imposibil de descris stare vomitivã. Prin urmare, lasã-ne, tristã fostã speranţã!
* Dacã de musiu Ponta ne ocupãm, totuşi, o facem întrucât de la ceilalţi (exceptându-l pe scriitorul, istoricul şi jurnalistul Corneliu Vadim Tudor, eternul candidat, eternul perdant!) nu avem niciun fel de pretenţii, de aşteptãri. Dar de ce este Vadim „eternul perdant”? E- te, de-aia!
* A fãcut înconjurul continentului o fotografie a Elenei Udrea expunându-şi balcoanele, în faţa unui cetãţean, pare-se, semiturmentat, undeva pe lângã cimitirul ortodox din Severin, cu ocazia serbãrilor toamnei de pe aici. Madama cu pricina spune cã-şi aranja sutienul, care-şi schimbase, probabil, poziţia fireascã dupã învârtita executatã cu mult talent şi cu tot atâta entuziasm, în compania unui grup de localnici, în faţa scenei cu deschiderea cãtre locul cu verdeaţã. Noi credeam cã dumneaei a trecut, cu expunerea argumentelor electorale, la un nivel… superior. Credeam… De parcã ar conta ce credem noi…
* Apologetul de circumstanţã al Dreptei, Bãsescu Traian, împinge, prin îndemnurile sale, Guvernul la gesturi extreme. La naţionalizarea marilor companii strãine. Cum ar fi Lukoil, fostul sãu sponsor (consistent!) din ultima campanie prezidenţialã. Nu este de-a dreptul minunat? Şi dacã bãieţii de la Lukoil, înainte de „a pleca acasã”, ar reacţiona dupã modelul Bercea Mondial, între o ieşire şi o intrare în duba care-l transporta de la închisoare la tribunal şi retur? Ei? Pe unde mai scoţi cãmeşa, ex-marinerule?
* Pentru a preveni orice fel de confuzii care s-ar putea crea în legãturã cu graficul transmiterii materialelor semnate de mine în redacţie, dar şi pentru a elimina bãnuiala (excesivã, totuşi) cã mi-aş alimenta sursele de inspiraţie luând conştiincios notiţe în faţa nu ştiu cãrui televizor, fac precizarea cã, de regulã, expediez textul rubricii de faţã duminica, seara sau noaptea târziu, foarte rar şi în cazuri extreme – lunea. Spre deosebire de atâţia alţii, stãpânesc suficient de riguros şi procedeul trimiterii la sursã. La care recurg acolo unde situaţia o impune, evident. Liniştitã şi mulţumitã toatã lumea?