Pe scena politicã autohtonã, la ordinea zilei este aşa-zisa hemoragie a parlamentarilor Puterii cãtre diverse zone ale Opoziţiei parlamentare şi chiar neparlamentare. Fenomenul este real, dar sunt de pãrere cã el exprimã mai degrabã o tendinţã de înţeles pentru un an cu o atât de mare încãrcãturã electoralã precum acesta, decât o manifestare în masã. Chiar dacã, printre cei care au sãrit de bunãvoie sau au fost debarcaţi din corabia Puterii, se regãsesc nume sonore, unele chiar emblematice, ale celor care s-au aflat „la butoane” în anii din urmã (Sorin Frunzãverde, de pildã, dar nu numai el, sunt nu puţini care l-au urmat din motive de relaţii personale apropiate, dar şi alţii, precum Darius Vâlcov, primarul Slatinei, care i-au urmat exemplul cu un spor notabil de vehemenţã argumentativã; nu-i mai amintesc pe Mihail Boldea, obligat sã plece din partid, cu multe tinichele de coadã, direct în celulele unei direcţii de cercetãri penale sau pe Cristian Preda, una din „perlele” coroanei intelectualoide din PDL, exclus zilele trecute din amintitul partid fiindcã a îndrãznit sã se punã de-a curmezişul voinţei de fier a „doamnei de tinichea” care troneazã peste organizaţia PDL Bucureşti, deoarece ei fac parte dintr-o altã categorie de „plecaţi”. Spuneam cã fenomenul este de înţeles în contextul unui an electoral. Pe de o parte, mulţi dintre „transfugi” au constatat, cu o mai mare sau mai micã surprindere, cã, în ciuda meritelor lor de militanţi „de nãdejde” ai partidului, nu se mai regãsesc pe noile liste. Pe de altã parte, cei mai lucizi au realizat cu uşurinţã cã, dupã patru ani de guvernare catastroficã, şansele de a mai prinde o poziţie privilegiatã în noua arhitecturã a Puterii de dupã 2012, chiar în condiţiile în care locul lor pe liste ar fi unul cât de cât vizibil, sunt minime, dacã nu chiar inexistente. În ambele cazuri, reorientarea „din mers” era mai mult decât necesarã, şi pentru asta nu-i învinovãţeşte nimeni, câtã vreme moralitatea în politica româneascã rãmâne o chestiune strict facultativã.
Pe mine mã uimeşte altceva. Anume, frenezia cu care foarte mulţi dintre „moraliştii” Opoziţiei, care, pânã mai ieri, înfierau vehement traseismul politic al unora sau altora, deschid larg porţile propriilor partide în faţa proaspeţilor transfugi, gãsind, pentru treaba asta, impulsurile necesare pentru trasarea unei noi deontologii, ale unei noi morale în politicã. Dintr-o datã, foştii adversari (adesea, duşmani ireductibili) de pânã mai ieri deveneau „personalitãţi de calibru ale politicii româneşti”, „oameni cu experienţa dialogului”, „adevãrate câştiguri pentru partid” şi aşa mai departe. Nu ştiu cu exactitate dacã o astfel de atitudine este dictatã de ipocrizie, de inconştienţã sau, cine ştie, de o sinceritate scãpatã de sub orice control. Îmi dau seama, însã, cã, perpetuatã, ea ar putea duce la situaţii paradoxale. Vã daţi seama ce ar însemna ca porţile actualei Opoziţii, parlamentare sau extraparlamentare, sã se deschidã atât de larg încât sã permitã accesul tuturor amatorilor de revopsire în marele lor ataşament faţã de ciolan? Şi dacã mulţi dintre aceştia ar ajunge pe liste, ba chiar mai mult, ar reuşi sã ajungã pe vechile funcţii sub noua lor identitate (firmã) politicã? Pãi, asta ar însemna cã, practic, i-am readuce la putere pe cei de care voiam sã scãpãm. Nu este o glumã şi nici o ipotezã fantezistã. Zicerea „la vremuri noi, tot noi” nu e tocmai lipsitã de noimã cum ar pãrea la prima vedere. Pe lângã o astfel de mãiastrã mãsluire a voinţei electoratului, pãlesc toate frustrãrile posibile ale celor mulţi. Vrem asta? Atunci sã ne împãrtãşim extaziaţi din înţelepciunea şi pragmatismul useliştilor de toate culorile, care se întrec sârguincios în ridicarea şi lustruirea soclului pe care va fi aşezat bustul noii supervedete a alianţei, Sorin Frunzãverde. Sã fie-ntr-un ceas… bun!
