ASPECTE PRIVIND REGIMUL DUNÃRII LA PORŢILE DE FIER ŞI CATARACTE

LUCRÃRI DE REGULARIZARE CONCESIONATE DE AUSTRO-UNGARIA
Importanţa Dunãrii pentru istoria Europei a reprezentat şi reprezintã o realitate istoricã de necontestat. Odatã cu deschiderea lucrãrilor Congresului de pace de la Paris, din 1856, problema Dunãrii a devenit o temã importantã pe agenda de lucru a Marilor Puteri europene în accepţia modernã a evenimentelor, când de la o primã reglementare internaţionalã avea sã influenţeze şi statutul spaţiului românesc, ca spaţiu riveran. În acest context, puterile europene au hotãrât înfiinţarea Comisiei Riverane a Dunãrii, însãrcinatã, între altele, şi cu misiunea de a aduce ameliorãri de ordin tehnic canalului navigabil al fluviului, situat între Moldova Veche şi Gura Vãii pe o lungime de 108 km. Executarea de asemenea lucrãri a izvorât pe fondul intensificãrii traficului comercial prin acest tronson al Dunãrii, în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, însã pe fondul unei atitudini obstrucţioniste a Austriei, Comisia Riveranã nu a luat fiinţã. Acest lucru nu a împiedicat zona Porţile de Fier şi Cataractelor sã-şi defineascã constant o identitate proprie în ansamblul cursului dunãrean, în strânsã legãturã cu specificul ei, determinat, pe de o parte, de dificultãţile naturale provocate de stânci (adâncimea variabilã a apei de la 0.50 m la 40-50 m şi viteza curenţilor de la 0.3 m/s la 50 m/s) , iar pe de alta, de însemnãtatea sa pentru traficul pe Dunãre şi pentru libera navigaţie de-a lungul cursului navigabil al fluviului. Totuşi, soluţionarea acestei probleme a fost întârziatã pânã la Congresul de pace de la Berlin, din 1878, unde, în contextul întregii problematici a Dunãrii, evenimentul a prilejuit Austro – Ungariei adjudecarea dreptului de a executa, singurã, lucrãrile tehnice, în referire, dar şi dreptul de a percepe taxe pe tronsonul Porţile de Fier. În 1879, guvernul de la Viena a transferat Ungariei misiunea ce şi-o asumase pentru Porţile de Fier şi Cataracte, acest regim extinzându-se pânã dupã Primul Rãzboi Mondial.
În baza prevederilor Tratatului de la Berlin, în 1883, Ungaria a definitivat planul lucrãrilor ce urmau a fi executate în sectorul Porţile de Fier – Cataracte, punerea lor în operã fãcându-se începând cu septembrie 1890. Era pentru prima datã când se depãşea nivelul declaraţiilor de intenţii, dupã încercãri eşuate datând din anii 1857, 1871 şi 1873-1874, iniţiate ca efecte ale conferinţelor internaţionale precedente. Timp de aproape un deceniu, 1890-1898, Ungaria a desfãşurat lucrãri care, deşi n-au atins exigentele tehnice ale timpului, au adus totuşi îmbunãtãţiri sensibile navigaţiei, dar au fost exploatate discriminatoriu de cãtre partea ungarã, mai cu seamã dupã 14 iulie 1899, când au fost puse în aplicare cinci regulamente cu privire la navigaţia şi perceperea de taxe în sectorul Porţile de Fier, toate în avantajul net al pãrţii maghiare. Trebuie semnalat faptul cã Ungaria a manifestat aceastã exigenţã sporitã din punct de vedere logistic şi financiar tocmai datoritã importanţei covârşitoare pe care o reprezenta acest sector navigabil al Dunãrii pentru circuitul economic al statelor riverane, dar şi al Europei. Acest regim a suferit modificãri în perioada urmãtoare, periclitând grav interesele statelor riverane mici şi mijlocii, printre care şi România, astfel cã, din momentul în care Ungaria a trecut la punerea în aplicare a programului de lucrãri ce vizau regularizarea şi îmbunãtãţirea condiţiilor de navigaţie, la Porţile de Fier şi Cataracte au funcţionat mai multe organisme abilitate sã se ocupe cu asemenea lucrãri: Serviciul Regal Maghiar de navigaţie al Dunãrii de Jos (1889-1919), Comisia interaliatã a Dunãrii, cu sediul la Budapesta – Serviciul de pilotaj (special al navigaţiei) Porţile de Fier Orşova (1919-1920), Comisia Internaţionalã a Dunãrii – Serviciul de pilotaj (special al navigaţiei) Porţile de Fier Orşova ( 1921-1932), Administraţia Porţilor de Fier şi Cataractelor Orşova (1932-1940), Comitetul Special al Porţilor de Fier Orşova (1940-1944), Consiliul Dirigent al Porţilor de Fier Orşova (1944-1948) şi Administraţia fluvialã a Porţilor de Fier(A.P.F.) Orşova (1949-1977).
Deşi cu denumiri diferite, aceste organisme au avut, în general, de rezolvat aceleaşi probleme, circumscrise navigaţiei pe cel mai dificil sector al Dunãrii, pe un parcurs de mai bine de 100 de ani, de când fluviul a devenit o temã europeanã. Influenţat direct în curgerea lui de raportul de forţe dintre marile puteri europene, cu efecte mai degrabã nefavorabile asupra ţãrilor riverane mici, acest interval de timp este astãzi susceptibil a fi bine cunoscut, în aspectele care privesc sectorul în discuţie al Dunãrii, graţie unor preţioase documente constituite în fondul arhivistic numit Administraţia Porţile de Fier şi Cataractelor, pãstrat la Arhivele Naţionale din Drobeta Turnu Severin. Unul dintre numeroasele documente ale acestui fond, de o însemnãtate particularã pentru cei interesaţi, vizeazã configuraţia relaţiilor postbelice dintre ţãrile regiunii, ca expresie a unor obligaţii asumate înainte de 1914, când harta Europei Centrale era cu totul alta în comparaţie cu cea de dupã Conferinţa Pãcii. Este vorba, din acest punct de vedere, despre obligaţiile şi datoriile asumate de monarhia dualistã, şi, în spiritul Tratatului de la Berlin, în mod concret, de partea maghiarã, în regularizarea cursului Dunãrii la Porţile de Fier şi Cataracte, obligaţii şi datorii a cãror stingere a dat naştere dupã rãzboi unor vii polemici şi dezbateri de ordin juridic, diplomatic şi politic.
Parte din aceste dezbateri s-au concentrat asupra chestiunilor privind lucrãrile începute de firmele particulare şi întinse pe perioade îndelungate, înainte şi dupã rãzboi, însã altele, mai importante în opinia noastrã au avut în vedere probleme de ordin financiar, cum ar fi de pildã împrumutul realizat de statul maghiar în anul 1895, în aur şi cu o dobândã de 3 % de la bãncile elveţiene. Problema în discuţie a ieşit la suprafaţã pentru prima datã în anul 1920, cu prilejul şedinţei din 4 decembrie a Comisiei Interaliate a Dunãrii, împrejurare în care în atenţia participanţilor a intrat, în principiu, chestiunea moştenirii obligaţiilor contractate de Ungaria înainte de rãzboi şi a transmiterii lor de cãtre statele succesoare ale acesteia la Porţile de Fier, România şi Regatul sârbo – croato – sloven. În septembrie 1923, problema a început sã prindã contur dupã solicitarea
„Societãţii de bancã elveţiene” pentru clarificãri cu privire la împrumut. Punându-se problema rambursãrii lui, chestiunea a ajuns în faţa Comisiei Reparaţiilor care, în martie 1923, a decis ca plata sã fie fãcutã de cãtre statele succesoare pe teritoriul cãrora se aflau dupã rãzboi lucrãrile de regularizare, respectiv, România şi Regatul sârbo – croato – sloven. La 10 aprilie 1924, în şedinţa Comitetului Executiv al Comisiei Internaţionale a Dunãrii de la Praga, reprezentantul Cehoslovaciei pe lângã Comisie a ridicat din nou problema împrumutului. În aceste împrejurãri s-a aflat cã Ungaria fãcuse acest împrumut în anul 1895, la valoarea de 45 milioane coroane de aur şi cã serviciul sãu fusese transferat în 1923, de cãtre Comisia Reparaţiilor, României şi Regatului sârbo – croato – sloven, ca state succesoare ale Ungariei la Porţile de Fier. Încercând sã punã mai bine în luminã amãnuntele afacerii, Contzescu, reprezentantul României la C.I.D. şi Vilfan, reprezentantul Regatului sârbo – croato – sloven, constatau dificultatea întreprinderii şi informau la 16 aprilie 1924 Comisia cu privire la greutãţile întâmpinate în cercetarea arhivelor Serviciului Porţilor de Fier, absolut necesare în clarificarea problemelor relative la împrumut. În urmãtoarea şedinţã din 23-24 aprilie 1924 s-a hotãrât angajarea a doi ingineri, unul român şi altul sârb, pentru traducerea documentelor redactate în limba maghiarã şi, totodatã, reprezentantul Cehoslovaciei a readus în discuţie problema cadrului de analizã şi a competenţelor în soluţionarea litigiului, iar preşedintele şedinţei, Seeliger, reprezentantul Bavariei la C.I.D., s-a adresat şi Comisiei Consultative şi Tehnice a Comunicaţiilor şi Tranzitului de pe lângã Societatea Naţiunilor pentru lãmuriri cu privire la împrumutul maghiar numit „Obligaţiile Porţilor de Fier” şi la sarcinile pendinte ale României. Sfârşitul anului 1924 gãsea chestiunea împrumutului nerezolvatã.
În concluzie putem spune cã regimul instituit asupra Porţilor de Fier prin Tratatul de Berlin din 1878 a ignorat drepturile şi interesele riveranilor mici ai acestui sector, principiile generale ale dreptului internaţional referitoare la libertatea de navigaţie şi la atribuţiile statelor situate pe malurile fluviului fiind aplicate cu scopul de a asigura, preponderent, poziţia privilegiatã a imperiului dualist asupra porţilor de intrare şi de ieşire din defileul Dunãrii mijlocii.