I.D.Sîrbu – un sfert de veac de posteritate

Miercuri, 17 septembrie 2014, de la ora 14,00, la sediul Bibliotecii Judeţene “Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, va avea loc cea de-a VI-a ediţie a „Colocviilor Ion D. Sîrbu”, în organizarea Bibliotecii Judeţene “Alexandru şi Aristia Aman” şi a Teatrului Naţional “Marin Sorescu”. Partener, Asociaţia Culturalã “Taberna”. Iniţiatorul colocviilor este scriitorul Nicolae Coande.
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la moarte, respectiv 95 de ani de la naşterea celui care a fost student al lui Lucian Blaga, asistent universitar al lui Liviu Rusu, dar şi deţinut politic în puşcãriile comuniste. Tema dezbaterii colocviilor va fi “Ion D. Sîrbu – un sfert de veac de posteritate”. Se vor reuni la Craiova pentru a-l omagia pe importantul scriitor cercetãtori, monografi, scriitori care s-au aplecat asupra vieţii şi operei sale: Mihai Barbu, Dumitru Velea (ambii din Petroşani), Adrian Dinu Rachieru (Timişoara), Ion Barbu (Petrila), Mihaela Bal (Bucureşti), Flori Bãlãnescu (Bucureşti), Sorin Delaskela (Turnu Severin), Ioan Lascu, Cornel Mihai Ungureanu, Horia Dulvac (Craiova). Invitaţi speciali – Elisabeta Sîrbu, soţia scriitorului, pictorul Viorel Penişoarã Stegaru, prieten şi colaborator al scriitorului. Cu acest prilej, va fi lansat volumul lui Ioan Lascu, “Ion D. Sîrbu, aşa cum a fost. Convorbiri despre Gary”, Editura „Ramuri”, 2014.
Scurt istoric: Prima ediţie a Colocviilor Ion D. Sîrbu a avut loc pe 27 iunie 2009, cu participarea unor instituţii de culturã: Teatrul Naţional Craiova, Universitatea din Craiova, Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Dolj. La aceastã ediţie au luat parte sau au trimis intervenţii redactate de scriitorii Paul Goma, Mihai Barbu, Ioan Lascu, Nicolae Coande, Flori Bãlãnescu, Nicolae Oprea, George Popescu, Toma Velici, Elvira Sorohan, Marian Boboc, Toma Grigorie, Mircea Moisa, actorii Emil Boroghinã şi Remus Mãrgineanu. Invitat special, d-na Elisabeta Sîrbu, soţia scriitorului.
Ion D. Sîrbu, n. 28 iunie 1919, Petrila, judeţul Hunedoara – m. 17 sept. 1989, Craiova.
Prozator şi dramaturg. Fiu al minerului Ioan Sîrbu şi al Ecaterinei (Glaser) Sîrbu. Liceul la Petroşani; Facultatea de Litere şi Filosofie (1940–1945), în cadrul Universitãţii din Cluj, vremelnic mutatã la Sibiu. Îi vor fi profesori, între alţii, Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Onisifor Ghibu, D. D. Roşca, Nicolae Mãrgineanu; face rãzboiul pe ambele fronturi, între douã lupte îşi dã şi câte un examen şi îşi ia licenţa cu „magna cum laude” (9,71) cu teza De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga (1945), îşi pregãteşte doctoratul cu lucrarea Funcţia epistemologicã a metaforei, la Lucian Blaga; Seminarul Pedagogic Universitar, la Cluj (1948); asistent şi conferenţiar universitar la Universitatea din Cluj (1946–1949); îndepãrtat din învãţãmântul universitar, va funcţiona, între anii 1950–1955, ca profesor de liceu şi şcoalã medie la Baia de Arieş şi Cluj; redactor la Revista de pedagogie (1955) şi la revista Teatrul (1956-57); arestat la 16 sept. 1957, pentru „omisiune de denunţ“, va fi anchetat, apoi judecat şi condamnat la un an închisoare. În 1958, dupã ispãşirea pedepsei, la Jilava, va fi iar arestat. Anchetat, în cadrul Secţiei scriitori şi intelectuali dificili, de cpt. Enoiu şi cpt. Tudor Vornicu, i se va înscena un al doilea proces, pentru delictul de „uneltire contra ordinei sociale“, fiind condamnat la 7 ani închisoare corecţionalã şi 4 ani interdicţie corecţionalã, cu suspendarea drepturilor. Încarcerat la Gherla, pânã în 1960, se va afla, pe rând, pânã la sfârşitul detenţiei, în lagãrele de muncã de la Stoeneşti, Strâmba, Grindu, Periprava. Eliberat prin graţiere (februarie 1963), este trimis cu „domiciliu obligatoriu“ la Petrila. Din septembrie acelaşi an, muncitor necalificat în subteran (vagonetar), la Mina Petrila, apoi şef serviciu producţie la Teatrul de Stat din Petroşani (ianuarie – iulie 1964). Secretar literar la Teatrul Naţional Craiova (august 1964 –noiembrie 1973, când va fi pensionat).
Se stinge din viaţã la 17 septembrie 1989, în Craiova, dupã o lungã şi chinuitoare suferinţã, ca urmare a unui cancer pe vãlul palatin.
Cunoscut în timpul vieţii mai mult ca dramaturg – a publicat trei volume de teatru (Teatru, 1976; Arca Bunei Speranţe,1982; Bieţii comedianţi, 1985) – decât ca prozator, Ion D. Sîrbu este printre foarte puţinii scriitori români pe care revoluţia nu i-a gãsit cu sertarele goale. Volumelor de prozã publicate antum (Concert, 1956; De ce plânge mama?, roman pentru pãrinţi şi copii; Povestiri petrilene, 1973; Şoarecele B şi alte povestiri, 1983; Dansul ursului, roman pentru bunici şi copii, 1988), li se vor adãuga, dupã 1990: Jurnalul unui jurnalist fãrã jurnal, Editura Scrisul Românesc, Craiova (vol. I, 1991 ; vol. II, 1993); Adio, Europa!, roman, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti (vol. I, 1992; vol. II, 1993); Lupul şi Catedrala, roman, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995; Traversarea cortinei, corespondenţã cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, Ediţie îngrijitã de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994; Scrisori cãtre bunul Dumnezeu, Dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, 12/1996; Printr-un tunel, Corespondenţã Ion D. Sîrbu – Horia Stanca, Ediţie îngrijitã şi cu postfaţã de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, 1997; Iarna bolnavã de cancer, un roman epistolar gândit de Cornel Ungureanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, ş. a.
Recent, a apãrut Opere. I. Jurnalul unui jurnalist fãrã jurnal. II. Corespondenţã, ediţie îngrijitã, cronologie şi note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea; introducere de Eugen Simion, Academia Românã, Fundaţia Naţionalã pentru Ştiinţã şi Artã, Bucureşti, 2013.
*
„Ca secretar literar, Ion D. Sîrbu înainteazã organelor de resort un proiect, cu ocazia inaugurãrii noului edificiu al Teatrului Naţional din Craiova, în cadrul cãruia propusese şi înfiinţarea unui teatru şcolar, „jucat de copii pentru copii” (Solemna stagiune, în România literarã din 13 iulie, 1972). Mai târziu – când, fireşte, i s-a ivit ocazia – el va trece de la acea simplã propunere la elogiul pãpuşii, ca simbol de mare revelaţie ontologicã a condiţiei umane, scriind un amplu şi filosofic studiu, Pãpuşile lui Eustaţiu Gregorian (în Teatrul, nr. 12/1980, pp. 19-21; Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Caribda, Din însemnãrile unui secretar literar, Ediţie a publicisticii, vol. III, Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, Petroşani, 1996, pp. 98-105).
Totul sub semnul mutaţiei survenite încã de la începutul secolului nostru, privitoare la deschiderea culturii europene şi cãtre culturile aşa-zise ale copilãriei lumii. „Secolul nostru – noteazã el – (atât de sublim şi atât de jalnic), între multe altele a impus în culturã, în toate artele, valorile mentalitãţii primitive, preistorice, rurale… şi, mai ales, ale mentalitãţii, sublim animiste, originare, mitice, a copilului şi copilãriei. Nu mai e o tainã pentru nimeni care iubeşte inteligent pe cei mici, cã vârsta acestora e o vârstã de aur, singura în care graţia, cerul şi veşnicia coexistã infinit creator.” (Dumitru Velea).
„Opera lui Ion D. Sîrbu, editatã în colecţia „Opere fundamentale”, intrã în biblioteca esenţialã a clasicilor. Nu ar fi fost o surprizã dacã se întâmpla în urmã cu mai mult de zece ani şi este o relativã surprizã pentru cã se întâmplã acum. De ce? Am impresia cã lucrurile sunt prea bine cunoscute. Imediat dupã 1990, proza (romanele Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala), jurnalul şi corespondenţa lui Ion D. Sîrbu au fost dintre cele mai importante dezvãluiri ale literaturii de sertar. Nu au fost prea multe, dar nici nesemnificative descoperirile postdecembriste ale unei literaturi de sertar, deşi de atunci încoace s-a tot încercat minimalizarea lor: romanul lui Lucian Blaga, confesiunile lui Petre Pandrea, jurnalul lui N. Steinhardt şi multe altele din categoria mãrturiilor din interiorul infernului comunist Ion D. Sîrbu a oferit surpriza de cea mai mare amploare, pentru cã opera sa postumã şi postdecembristã (scriitorul a murit în 17 septembrie 1989) era dovada celui mai virulent rechizitoriu al comunismului românesc. Din acest motiv, evaluarea sa criticã a şi urcat în mod spectaculos în primul deceniu postdecembrist, pânã la a fi considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români din perioada comunistã, cu o tentativã ce pãrea sã aibã sorţi de izbândã de a fi promovat într-un canon revizuit, dupã un criteriu moral al rezistenţei şi al opoziţiei. Dacã în acest interval, pânã în 2000, ar fi apãrut o serie de Opere Ion D. Sîrbu nu ar fi fost pentru nimeni de mirare: surpriza ne copleşise pe toţi […] Despre niciun alt scriitor român postbelic nu s-au scris atâtea monografii ca despre I. D. Sîrbu – semn sigur al focalizãrii unei curiozitãţi mai mult decât estetice.” Ion Simuţ, Cultura, nr. 461/2014.
„Aspectul fragmentar al notaţiilor lui I. D. Sîrbu nu trebuie sã înşele: ele sunt macroreflecţii în sensul cã în centrul lor stau nu doar lucruri şi idei abstracte, ci mari de-a binelea. Scriitorul citeşte cu aviditate tratate de istorie sau dãri de seamã totalizatoare cu privire la o civilizaţie sau alta din nevoia de intui ceva din legile care stau la baza Rãului generalizat. Perspectiva postumã, privirea de la cea mai mare distanţã posibilã faţã de centrul propriului eu, mi se pare utopia auctorialã a Jurnalului unui jurnalist fãrã jurnal. Doar de la înãlţimea ei accidentele istorice – care i-au fracturat în multe bucãţi biografia – pot fi explicate şi, poate, într-o anumitã mãsurã exorcizate. Majoritatea reflecţiilor din acest „tratat de rienologie“ al lui I.D. Sîrbu vizeazã elucidarea mecanismelor Puterii („înainte de preluarea puterii de cãtre cei mai buni dintre cei mai buni, ar fi trebuit sã fie pusã la punct atât o cratologie (ştiinţã a puterii), cât şi o crato-terapeuticã“) sau condiţiile de ascensiune şi de dispariţie a civilizaţiilor. De foarte de sus, din perspectiva acelei longue durée invocate des de Sîrbu pe urmele lui Fernand Braudel, se vede, de pildã, cã „dacã cineva va scrie, peste 1.000-1.500 de ani, cronica acestui veac XX, ea va fi lipitã de Evul Mediu, ca o continuare a perioadelor chinuite de dogmatism, inchiziţii, ciumã, nãvãliri barbare, lupte fratricide între papalitate şi regii feudali, între ghelfi şi ghibelini, catolici şi protestanţi“).” (Alex. Goldiş, Cultura, nr. 481/2014).