Organizarea clericalã în judeţul Mehedinţi la începutul sec. al XX – lea

Este bine cunoscut faptul cã poporul român se defineşte a fi unul creştin, fapt dovedit de mãrturiile arheologice pentru vremurile antichitãţii, dar şi de documentele scrise pentru perioada evului mediu şi a epocilor ulterioare. În acest context, judeţul Mehedinţi se înscrie în inerţiile acestei vieţii spirituale, prin tradiţia deja instauratã a organizãrii monahale şi bisericeşti pe aceste meleaguri. Dacã pentru vremurile antichitãţii simboluri ca peştele, ancora, porumbelul, crucea sau mielul reprezentau faptul cã geto-dacii au fost un popor creştin, din evul mediu documentele istorice depun mãrturie cã în ţinutul de graniţã al Severinului cãlugãrul Nicodim, împreunã cu cei 11 ucenici ai sãi, dar şi cu sprijinul material şi financiar al domnitorului Vladislav Vlaicu au ridicat în 1370 mânãstirea Vodiţa cu hramul Sf. Antonie cel Mare. Ulterior acestui moment, viaţa monahalã din judeţul Mehedinţi s-a îmbogãţit cu alte lãcaşe de aceastã naturã, sigur, fiind vorba de mânãstirile Strehaia, Baia de Aramã sau Gura Motrului.
Dacã astfel stãteau lucrurile în ceea ce priveşte începuturile sihãstriei în acest judeţ, despre organizarea bisericeascã se vorbeşte sporadic pânã la instaurarea peroadei Regulamentelor Organice în Principatele Române dupã 1831, moment ce marcheazã creşterea rolului instituţional al bisericii în societatea româneascã în general, dar mai ales în comunitãţile locale în special, rolul preotului, notarului şi învãţãtorului fiind mereu evocate. Perioada sec. XIX reprezintã intervalul de timp în care s-au ridicat cele mai multe biserici din lemn, pentru ca dupã 1900, organizarea instituţionalã a bisericii sã intre într-o nouã etapã şi anume aceea de dobândire a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române dupã 1925. Dupã acest moment sprijinul şi atenţia acordate bisericii s-a fãcut la o cu totul altã dimensiune.
Pentru cã de fapt discutãm de organizarea bisericeascã, sã spunem cã în plan naţional forul tutelar l-a constituit şi îl constituie Patriarhia Românã, pãstoritã la acea vreme de fostul Episcop de Caransebeş Miron Cristea. Sub raport descentralizat, la nivel regional viaţa bisericeascã era coordonatã de Episcopii, iar din 1940 Mitropolii, iar la nivel judeţean de Protoierii.
Aşadar, la nivel judeţului Mehedinţi, viaţa clericalã, instituţional, a fost coordonatã de Protoieria Judeţului Mehedinţi, pendinte de Episcopia Râmnicului şi Noului Severin condusã în perioada 1906-1940 de pãrintele protoiereu ªtefan Pârligras, fostul protopop de Vânju Mare, ajutat de un subprotoiereu. La rândul sãu Protoieria Judeţului Mehedinţi avea în componenţa sa un numãr de 7 protopopiate: Protopopiatul I Turnu Severin, Protopopiatul II Strehaia, Protopopiatul III Vânju Mare, Protopopiatul IV Scãpãu, Protopopiatul V Baia de Aramã, Propopiatul VI Ciovârnãşani şi Protopopiatul VII Greceşti, fiecare în parte cuprinzând un anumit numãr de parohii şi filiale parohiale.
Concret, deşi au fost momente de fluctuaţie, totuşi, la sfârşitul Primului Rãzboi Mondial în structura organizatoricã a Protoieriei judeţului Mehedinţi erau un numãr de 179 de parohii rurale şi alte 6 parohii urbane, dintre care 152 de parohii slujite de preoţi titulari şi 27 ocupate de preoţi suplinitori.
De asemenea, din cele 179 de parohii rurale 33 aveau statut de filialã, practic dependente de alte parohii, iar sub aspect material 135 de bisericii se prezintã în stare bunã de conservare, alte 36 prezentau mici deteriorãri ale clãdirilor şi parte a picturii, 6 se aflau în „stare rea”, însã accesibile enoriaşilor, pe când un numãr de alte douã biserici, din cauza stadiului de degradare, sunt închise, neoficiindu-se serviciul divin.
În ceea ce priveşte personalul slujitor, pentru mediul rural din cei 152 de preoţi titulari, 7 aveau studii superioare, 53 de preoţi erau absolvenţi de seminar teologic complet şi 92 de absolvenţi de seminar teologic inferior, pe când clerul din mediul urban era reprezentat de 4 preoţi cu studii superioare, 7 preoţi cu seminar de gradul I şi un preot de seminar cu gradul II. În activitatea desfãşuratã preoţii erau sprijiniţi la stranã de un numãr de 393 de cântãreţi bisericeşti dintre care 263 cu studii de specialitate, evident de nivel mediu şi 130 de cântãreţi bisericeşti fãrã studii de specialitate.
Deşi, prin definiţie preoţia reprezintã o misiune şi nu o meserie, au existat şi situaţii când o parte a clerului s-a înscris, prin comportament, în tabãra laicilor, întâlnindu-se situaţii în care pentru diferite abateri disciplinare în exercitarea serviciului divin au fost supuşi judecãţii preoţeşti un numãr de 39 de preoţi, fiind aplicate drept pedepse mustrãri, popriri salariale şi chiar suspendãri din serviciu.
Din peisajul clerical mehedinţean nu au lipsit manifestãrile sectelor adventiste şi baptiste, cele mai numeroase astfel de grupri fiind întâlnite în Turnu Severin, dar şi în comune precum Oprişor, Pãtulele, Bâcleş, Grozeşti, Vãgiuleşti etc., rapoartele întocmite de pãrintele protoiereu evidenţiind o creştere a numãrului acestora de la an la an. Aceleaşi rapoarte de inspecţie consemnau o prezenţã satisfãcãtoare a enoriaşilor la slujbele religioase, însã, cu toate acestea, la capitolul stare moralã, au existat şi minusuri precum înmulţirea cazurilor de furturi, jurãminte strâmbe, loviri, avorturi, beţii şi chiar omoruri.
Cu toate acestea, biserica a avut un rol pozitiv în societatea româneascã, atât prin rolul moralizator pe care l-au manifestat preoţii în comunitãţile în care au slujit, dar şi unul material prin aportul la sprijinirea, prin rechiziţiile strânse de la populaţie, a soldaţilor pe front, dar şi a persoanelor nevoiaşe.
Nicuşor-Marian Pele-Trãiloiu