Când animalul politic rãmâne doar animal

Din pãcate asta e tot ce pot oferi partidele şi nimic mai bun: democraţia de pânã acum. Cam aceeaşi oameni care apar de 15 – 20 de ani, şcoliţi la roata norocului, la cãratul valizei şefului sau ridicaţi pe vreun puci politic sau pe vreo cumpãrare de bac sau diplomã universitarã. Nicio elitã, niciun individ atins de excelenţã ori graţia unor idealuri înalte. Doar jocuri şi trocuri politice, uneori de cea mai joasã ţinutã. Pânã la urmã cum sã ai chiar cinismul sã vii cu propunerea de vot obligatoriu (iniţiativã a unui grup de parlamentari ai PSD), când tu eşti praf, cum se spune în popor, la capitolul calitate, competenţã, moralitate, principii, mecanisme de promovare a elitelor şi purificare a bãtrânilor şi cei tineri. E chiar hilar din anumite puncte de vedere. Adicã, veniţi cu orice preţ la vot sã ne votaţi tot pe noi, aştia corupţi şi soioşi, dar voioşi, ca sã nu vã amendãm. Votul vostru este imperativ, precum trebuie sã fie şi democraţia sau mai exact spus dragostea noastrã, a politicienilor, pentru ciolan.
Politicienii mizeazã pe faptul cã democraţia ar fi cel mai bun dintre sisteme. Ori departe de a fi adevãrat acest lucru şi o recunoştea chiar Aristotel. Ar fi mai bunã o republicã a elitelor, dar cine e cerberul care face selecţia. În viziunea actualã a politicii româneşti, definiţia democraţiei este urmãtoarea: Democraţia este legitimarea furtului prin vot, care, la un moment dat, poate sã devinã obligatoriu. Din eroarea de interpretare se poate înţelege şi cã furtul e obligatoriu…
Iniţiativa parlamentarã privind votul obligatoriu denotã chiar cinism, în afarã de alte chestii care ar merita sã fie spuse mai degrabã în cel mai de joasã speţã bordel, decât în spaţiul public. De altfel, politicenii se comportã cu alegãtorul ca şi cum acesta ar fi cea mai prãfuitã cocotã. Dupã ce îşi fac treburile cu ea, atenţie, siluitã posibil, nici nu o plãtesc, dar îi mai trag şi câte o amendã. Pânã unde oare poate sã meargã acest cinism politic şi chiar dacã o exista vreo limitã, ea cu siguranţã cã a fost depãşitã. De aceea lehamitea alegãtorului s-a transformat de mult în indiferenţã. A ajuns sã nu îşi mai doreascã sã vadã în faţa ochilor politicieni: cei care pot sã plece din ţarã pleacã sau au plecat. Restul sperã sã prindã o bucatã de pãmânt pe undeva, unde sã se retragã la munca câmpului, sã nu mai vadã aleşi pe la poartã.
România e o ţarã unde aleşii te pot obliga sã mergi la vot, dar unde încã nu existã peste tot canalizare, apã, drumuri, energie electricã sau alte utilitãţi, iar pe aleşi nu i-a mai amendat nimeni cã în 24 de ani nu s-au ocupat sã existe toate acestea. Pe ei nu îi mai amendeazã nimeni. Pentru politicienii aleşi nu mai inventeazã nimeni mijloace de tragere la rãspundere pentru faptul cã nu îşi onoreazã promisiunile electorale. Domnule, ai promis cã faci o alimentare cu apã şi nu ai fãcut-o, atunci mergi la închisoare sau primeşti amendã pentru calomnie sau nu mai ai voie sã candidezi în viaţa ta. Laşi frecţiile cu nu existã fonduri şi România e sãracã. E sãracã pentru cei mulţi şi bogatã pentru cei puţini (politicieni şi bãieţi deştepţi).
Pânã la urmã e explicabilã şi lenea ancestralã a lui Moromete, cãruia îi plãcea mai mult sã ofere lãmuriri consãtenilor sãi cum e cu politica, decât sã punã mâna pe sapã sau pe alte instrumente. Omul ştia cã acesta este mersul în ţarã şi mai mult de atât nu se poate. De ce sã îşi osteneascã oasele, când rezultatul este acelaşi. Probabil cã are legãturã cu pierderea speranţei. Românii spun toţi la prima replicã faptul cã sperã cã va fi bine, dar în ultima celulã sunt convinşi, de 2500 de ani, cã nu existã nicio speranţã şi cã rezultatul eşecului e previzibil. E în ADN şi probabil cã de aici vine şi împãcarea mioriticã, cu sine şi cu natura. Adicã o filosofie de viaţã izvorâtã din principiul „Dacã tot nu am nicio şansã de progres, ce rost mai are sã lupt”, dupã principiul „Dacã tot mor, ce rost mai are sã trãiesc”.
Prin extindere, toate animalele politice din România sunt în esenţã doar animale sau tind sã devinã doar animale. Vezi cazul Bãsescu Traian, Nãstase Adrian, Crin Antonescu şi lista e foarte lungã. Este o diferenţã esenţialã dintre lupta pentru individual şi lupta pentru colectiv. Pentru Machiavelli, deviza preluatã de la romani „Scopul scuzã mijloacele” e doar lupta politicã în virturea binelui Public şi nu a celui personal. Elementul acesta de abordare şi de obiective e definitoriu pentru clasa politicã româneascã şi o separã de ceea ce se întâmplã cu mediul politic din alte state. Nu cã acolo nu ar umbla unii dupã, folosind politica, dar procentul furtului şi fraudei, falsului şi imposturii e altul.