Saltul calitativ din lac în puţ (sau damblaua e dambla şi n-ai ce-i face)

* Într-o vreme când piaţa interesului public tinde sã fie ocupatã de starea postoperatorie a silicoanelor Zãvorancei sau de tribulaţiile casnico-juridice ale prigonitei Bahmuţence, înfrângerea inimoasei românce Simona Halep din finala marelui turneu de tenis de la Roland Garros a fost cât o imensã gurã de aer proaspãt, dintre acelea cu care îţi umpli pieptul dupã un mare triumf al întregii naţiuni. Pentru cã asta a fost înfrângerea „la mustaţã” a Simonei Halep, în faţa super-star-ului Maria Şarapova, un triumf al întregii naţiuni române! Oricât ar putea sã parã de paradoxal! Simona Halep este, nu mã sfiesc s-o spun, îmvingãtoarea moralã a ediţiei din acest an a turneului de Grand Slam de la Roland Garros. Şi asta nu doar prin raportare la scorul extrem de strâns al finalei pierdute (4-6, 7-5, 4-6), ci la modul de abordare a partidei – fãrã complexe, fãrã fiţe de vedetã, cu încredere în forţele proprii şi, mai presus de orice, cu mult bun simţ patriotic.
* Din pãcate, Simona s-a „tãiat” tocmai într-un moment în care trebuia sã-şi pãstreze cumpãtul, mai exact dupã ce arbitrul partidei (un franţuz cu chip de taliban din pustiurile arabe) a dat minge bunã pentru Şarapova, la scorul de 4-4 în setul decisiv, când reluãrile au dovedit cã fusese un out cât se poate de clar. La vremea lui, i s-a mai întâmplat şi lui Ilie Nãstase. Dar, vorba aia, aşa-i în tenis! Iar, fiindcã amintirãm de Şarapova, cu toatã simpatia… masculinã pe care o avem pentru ea, trebuie sã spunem cã ne-au impresionat neplãcut tragerile ei enervante de timp, la fel ca şi icnetele isterice care-i însoţeau fiecare serviciu sau fiecare retur. Acestea din urmã nu erau, evident, efectele eforturilor fizice depuse, ci doar nişte simple tuşe „regizorale” menite a impresiona (şi intimida!) adversarul. Nu este tocmai fair-play, daragaia Maşa!
* Absolut penibile comentariile „Crocodilului Chelios” (Cristian Tudor Popescu – n.n.), omul priceput la toate, care a fãcut un fel de cap de ţarã din serviciul al doilea al Simonei Halep, loviturã mai slabã, chipurile, decât toate celelalte. Poate cã aşa e, însã e un lucru perfectibil şi, oricum, nu acest al doilea serviciu explicã înfrângerea Simonei de la Roland Garros. Dar te pui cu marele emiţãtor de venin „deontologic”?
* Bãsescu nu s-a lãsat pânã nu şi-a vãzut favorita şefã de partid. Dupã „marele succes” de la europarlamentare, PMP, formaţiunea emanatã din tenebrele gândirii şi sensibilitãţilor bãsiste, şi-a ales, la sfârşitul sãptãmânii trecute, noile organisme de conducere, cele vechi dovedindu-se, nu-i aşa, neconforme cu noua etapã de evoluţie pâmpistã. Acuma, trebuie sã recunoaşteţi şi dumneavoastrã cã, de la To(lo)mac la Udrea, este un salt. Ca din lac în puţ, evident. Dar, cum spuneam, damblaua e dambla, n-ai ce-i face. Singura fãrâmã aparentã de luciditate a Bãsescului este cã n-a avizat desemnarea paraşutistei manipulante de mop şi andrele drept candidat al formaţiunii la cea mai înaltã funcţie în stat. Sã-i fim recunoscãtori? Sau dimpotrivã?
* Da, dar şi candidatul cu care reprezentanţii bãsismului pur şi dur ies la bãtaia prezidenţialelor e de toatã isprava: Cristian Diaconescu! Bãiatul ãsta, dezertat din PSD tocmai în momentul când voia sã devinã cel mai mare şi mai tare din respectivul partid şi care avusese ocazia sã se remarce printr-o anumitã acurateţe declarativã şi decizionalã, ca ministru de Externe sau de Justiţie, a crezut de cuviinţã cã poate afla calea parvenirii sub aripa cãzutã, dar vag fâlfâindã, a fostului matroz. Mã tem cã delicatul şi inteligentul bãrbat, pe care unii dintre foştii colegi de partid îl alintau cu atât de expresiva poreclã „p..dã plânge” (asta, desigur, din cauza excesivei sale sensibilitãţi!), şi-a fãcut nişte calcule greşite. Fie şi numai pentru faptul de a fi acceptat sã fie nominalizat a candida la preşedinţia României de una dintre cele mai detestabile muieri din politichia autohtonã. O treabã de genul acesta nu se uitã aşa uşor. Aşa cã, dragã Cristi Diaconescu, hai pa, retrage-te acum, dacã nu vrei sã te faci de râsul lumii, într-o zonã cu palmieri umbroşi, de unde sã ne mai trimiţi câte o vedere, când şi când, semn cã ai devenit sinonim mãcar cu o amintire nepoluatã!
* Deşi a devenit cât se poate de limpede sensul fandãrilor în ritm de flamengo, salsa, tango, pe care le face prin politicã, în ideea cã poate pãcãli pe toatã lumea, „incomparabilul” edil al Severinului continuã sã fie cultivat cu aceeaşi greţoasã fervoare şi cu duioase pupicuri în pãrţile considerate moi de tot mai largi cercuri ale mass media locale. Unele dintre acestea îl înjurau, pânã mai ieri. O explicaţie a fenomenului existã, desigur, cum o explicaţie existã pentru orice fenomen pe lumea asta, putem spune chiar cã noi am gãsit-o. Dar voi, distinşi fraţi cãuzaşi, nu v-aţi sãturat sã respiraţi, zi de zi, miasmele lacrimogenelor scenete gherghiste? Încã nu aţi „descifrat” personajul? Ce vã ţine încã legaţi de el, de-i rãspundeţi cotidian la chemãri şi comenzi? Poate ne veţi oferi şi un rãspuns, ca sã nu credem cã la mijloc ar fi vorba de vreo boalã a copilãriei jurnalismului…