Canale de scurgere şi repliere

*Nu ştiu alţii ce cred, dar eu, stimaţi cititori, am sentimentul cã partidele (politicienii, mã rog) au folosit aceastã campanie electoralã care se apropie de sfârşit nu pentru a detalia, pentru a explica temele specifice europarlamentarelor, ci doar pentru a da a mai da alegãtorilor un semn cã existã. Ceva de genul „salve, bãieţi, mai suntem şi noi pe-aici, aveţi grijã pe unde cãlcaţi, sã nu ne confundaţi cu cine ştie ce”. Pe scurt, campanie mai anostã, mai fãrã snagã precum aceasta, nici cã s-a vãzut pe miticele noastre plaiuri. Priveam, pe jumãtate amuzat, pe jumãtate iritat, cum, la emisiunile de „dezbateri electorale”, bieţii moderatori se chinuiau literalmente sã scoatã de la participanţi nişte lucruri nu atât foarte inteligente şi pline de substanţã, cât minim coerente, pe cât posibil inteligibile. Aş, de unde?! Eforturi pândite, la fiecare suflare, de un împovãrãtor sentiment al zãdãrniciei.
* Veţi crede cã, la nivelul de sus, la „centru”, cum ar veni, lucrurile stau altfel. De unde, dragii moşului?! Liderii politici se înjurã între ei cu o râvnã, cu un talent şi cu o metodã care, în alte circumstanţe, ar fi absolut invidiabile. Aşa, însã… Oricum, faptul nu trebuie sã surprindã: tonul este dat totdeauna de sus. Iar tonul face muzica.
* Este, însã, de-a dreptul înduioşãtoare siguranţa cu care partidele se leagãnã pe şezlongurile oferite de previziunile din sondaje. Sunt politicieni şi partide care şi-au vãzut deja sacii în cãruţã şi au ajuns sã se comporte ca atare. Probabil cã, aşa cum s-a mai întâmplat de-a lungul vremii, „ştiu ei ceva”. Altminteri, ar putea fi ceva mai prudenţi, mai ales dacã ar lua seama la starea de spirit a populaţiei. Care, exceptând electoratul fidelizat politic, este stãpânitã de un fel de nihilism agresiv, cum nu s-a mai vãzut pe la noi. Sã nu spuneţi, stimaţi şi distinşi, cã nu v-am avertizat!
* Cel mai umflat cu pompa în sondajele de care vorbeam este, fãrã îndoialã, partidulachele plãmãdit de ilegitimul preşedinte al României pentru pupila sa de azi, de ieri, dintotdeuna. DeNimfa din Pleşcoi vorbim, dacã aveaţi vreun dubiu. În timp ce partide precum PRM, PNŢCD (ca sã luãm doar aceste douã exemple), care au însemnat ceva în politica postdecembristã, sunt date cu doar unul sau douã procente în opţiunile electoratului, acest veritabil canal de scurgere spre repliere a bãsismului pur şi dur, numit PMP, adicã Partidul Mişcarea Popularã, înfiinţat cu doar câteva luni în urmã, a ajuns sã „sarã” în sondaje, auziţi şi dumneavoastrã, la peste 10 la sutã! Sã vezi şi sã nu crezi! În timpul ãsta, „orfanii” bãsişti din PDL scad, tot scad… Unii „lideri de opinie” sunt de pãrere cã ei vor reveni la… modulul-mamã dupã europarlamentare, nevoiţi fiind sã accepte mila, generozitatea bãieţilor şi fetiţelor în blugi, precum şi iertarea pãrintelui de la perdeluţã. Mişcarea nu este exclusã, cele douã grupãri ar putea lua atât de puţine voturi, încât sã fie nevoite, în cele din urmã, sã se regrupeze, vrând nevrând.
* Alte voci susţin, cu suficientã îndreptãţire, cã poziţia mai mult decât confortabilã din sondaje a PMP se datoreazã exclusiv pactului de coabitare. S-ar putea ca şi aceastã percepţie sã fie o explicaţie a faptului cã, în tot mai multe locuri din ţarã unde ajunge, Victor Ponta este huiduit. La paritate cu Bãsescu, aş zice.
* Altminteri, dacã e sã-i iei în serios pe semnatarii ruşinosului pact de coabitare, ei se înjurã şi se ameninţã cu puşcãria zi de zi, în sculare şi-n culcare, cum sunã o foarte coloratã şi sugestivã vorbã, de zici cã s-ar face franjuri de s-ar afla unul în faţa celuilalt. În planul declaraţiilor, Bãsescu chiar s-a radicalizat, afirmând, în dispreţul oricãrei urme de respect faţã de Constituţie, cã va face tot posibilul pentru ca Ponta sã cadã atât de jos, încât sã nu mai poatã candida la prezidenţiale şi cã o va susţine pe Udrea la funcţia supremã în stat. S-ar zice cã dublu suspendatul mai cã nu se roagã sã fie pentru a treia oarã suspendat. Fireşte, postura de victimã este cea care-i convine cel mai mult. Unde nu dã Domnul sã fie nevoit sã se retragã din nou la vreun garaj sau la vreun depou de unde sã trimitã de trei-patru ori pe zi mesaje cãtre naţiune! Cum românul e, prin natura lui, uitãtor şi iertãtor, compasiunea stârnitã de o atare eventualitate ar fi, poate, singura cale de a întoarce mortul (politic) de la groapa uitãrii. Definitive şi irevocabile. Dar cine sã mai aibã în România de azi bãrbãţia necesarã de a lua decizia perfect îndreptãţitã de a-l suspenda şi, ulterior, demite pe acest sinistru impostor, care a compromis atât de grav instituţia prezidenţialã? Chiar, cine?
* Gigi Becali a fost învoit pentru o zi sã se regenereze în sânul familiei. S-a regenerat în faţa microfoanelor şi obiectivelor TV, tutuind, în maniera-i binecunoscutã, tot felul de cretinisme şi idioţenii bombastice. Cât a stat înãuntru, uitasem acest repertoriu. ªi parcã ne simţeam mai confortabil. De fapt, dacã acest Gigi Becali ar merita pentru ceva anume sã stea la închisoare, acest ceva anume este limbariţa lui deşãnţatã şi stridentã, alãturi de convingerea secretã cã el e un fel de uns al lui Dumnezeu, un fel de centru al universului şi cã trebuie tratat ca atare. În faţa dezagreabilului spectacol public pe care îl oferã ori de câte ori are ocazia, toate calitãţile lui pãlesc. Dar cine sã înţeleagã toate astea?