Nu ne mai trezeşte nimeni din somnul cel de moarte

L-am vãzut pe Ion Iliescu pentru prima datã în ultimii 83 sau 84 de ani ai vieţii sale în timp ce dormita pe scãunel, la o festivitate organizatã de Bãse pro NATO pe la Cotroceni. Zece ani de la intrare, ceva asemãnãtor. Au fost invitaţi toţii şefi de stat ai României democratice. Cum în România nu a fost aparent democraţie decât în ultimii 25 de ani din cei 2.000, nu au fost în aula sau în sala respectivã decât douã scãunele: unul pentru Iliescu şi altul pentru Constantinescu – şi el un fel de şef de stat. Aparent. Cãci în 25 de ani, România nu a avut decât trei şefi de stat: trebuie sã îi mulţumim lui Iliescu. A acaparat cât de multe mandate a putut şi a luat locul a încã doi cetãţeni care ar fi putut candida cu sau fãrã şanse egale pentru postul respectiv.
Mulţi se întreabã şi acum ce ar fi fost dacã, pe 20 mai 1990 nu ar fi fost ales Ion Iliescu, ci Ion Raţiu. Cum ar fi fost România de astãzi? Ar fi dat o lege anti-comunişti, anti-securişti şi anti-lichele? Ar fi promovat mai repede decreţeii, ar fi interzis nomenclaturii sã revinã rapid la conducerea ţãrii. Sunt clar întrebãri fãrã niciun fel de rãspunsuri.
Cine se aştepta sã îl vadã vreodatã pe Iliescu, cel care are la activ o revoluţie, o contra-revoluţie, câteva mineriade şi alte chestii mai mari sau mãrunte, sã intre în stare alfa la întruniri publice? Unde este activistul, nomenclaturistul, tovarãşul, domnul, preşedintele, liderul, Bunicuţa, Nea Nelu, Ilici? Cel care la revoluţie sau în 1989 se lupta pe 21 decembrie sã nu fie întinate idealurile socialismului, dupã care a realizat, pe 22 decembrie, cã rãsturnarea de regim era cãtre democraţie, nu tot cãtre socialism. Tipul s-a adaptat repede, în câteva minute, doar era specialist în autopromovãri, de pe vremea CFSN, „cu voia dumneavoastrã”. Cei tineri nici nu mai ştiu ce era înainte de 1989 şi poate cã nici nu îi intereseazã. Poate cã îşi închipuie cã atunci s-a încheiat perioada de Preistorie pentru România. Având în vedere de când este România stat unitar – tot ce e posibil. O preistorie a bunului simţ cu certitudine.
Cum sã fie posibil ca Nea Nelu sã aparã la ore de maximã audienţã aproape în poziţia lotusului, spre somnul cel de moarte? S-a spluberat mitul activistului activ 24 de ore. A dispãrut un tabu. Unde e acel vajnic socialist, comunist, nomenclaturist care veghea zi şi noapte pentru partid şi pentru ţarã? Probabil cã Ceauşescu s-a rãsucit în mormânt când a vãzut ce rateu a dat fostul sãu cadru de nãdejde şi a adormit pe el în izmene la Cotroceni.
De fapt cine ne mai poate trezi din somnul cel de moarte, pe noi ca români? Nicio revoluţie, niciun cutremur, nici a doua venire a Lui Iisus. Poate dacã ar fi zi de zi alegeri şi românii ar fi obligaţi sã meargã sã voteze. Nu ştiu care ar fi soluţia optimã: fiecare român sã fie o zi politician şi sã dea câte o semnãturã pe un document. Ce îi calificã pe actualii politicieni sã facã asta? Pânã la urmã, partidele din România sunt doar nişte sereleuri ale unor privaţi care vor sã ajungã la putere sau sã se ajungã.
Ce ar putea termina somnul cel de moarte al naţiunii? Un rãzboi uriaş cu aşte naţiuni, o catastrofã globalã. E greu de crezut cã se va schimba ceva în conştinţa naţionalã. Poate doar o separare pe vechile provincii istorice. Cine ştie. Din rãzboaie şi catastrofe românii cu siguranţã cã şi-ar reveni: au gãsit tot timpul mijloacele de a supravieţui istoriei. De fapt, Nea Nelu era om şi el şi la vârsta respectivã avea tot dreptul sã tragã un pui de somn binemeritat, dupã un somn îndelung în slujba statului. A dormit la Cotroceni ca şi toţi ceilalţi şi a refuzat o viaţã mai bunã pentru români. Românii, la rândul lor şi-au ales ca reprezentanţi pe cei mai adormiţi dintre ei: la bun simţ, la conştinţã, la moralitate, chiar şi la cinste. Despre asta este vorba. O fi fost sãrac şi cinstit Iliescu, dar somnul sãu a lãsat sã se dezvolte peste România un desiş imoral de interese sumbre prin care nu mai pãtrude lumina vie. Un diazepam pentru Nea Nelu. Poate se trezeşte. Somn cu somn se scoate.