Înţepenirea în respect

* Deşi recenta „ieşire în lume” a lui Klaus Johannis s-a dovedit, la fel ca şi prima (cea din 2009, când fãcea cuplu la prezidenţiale cu Mircea Geoanã), un grandios… fiasco, mãlãieţul primar al Sibiului continuã sã se bage în seamã. Ca sã nu-l mai uite lumea, ca data trecutã, pesemne. Prin urmare, ce face marele bãrbat? Îşi împrumutã de la Konsignaţia ţinuta aia ţeapãnã şi privirea aceea fixã, în care rãutãcioşii pot citi douã – trei vagi semne de nostalgii gestapoviste, dar dincolo de care binevoitorii abia dacã pot detecta câteva palide urme de ideaţie adevãratã, iese în faţa naţiunii şi slobozeşte pe orificiul bucal câte un enunţ cu pretenţie de sentinţã, de adevãr general valabil, în fine, ceva de genul ãsta. Evident, cu speranţa cã naţiunea va cãdea pe spate de admiraţie.
* Se întâmplã oare aşa? Exceptând pe cei şapte-opt… deştepţi solemni, care-şi fac veacul prin studiourile televiziunilor de ştiri şi care, ori de câte ori vine vorba despre nepreţuitul nemţãlake, înţepenesc de respect (dacã nu chiar de un soi ciudat de evlavie), restul lumii adoptã faţã de subiectul cu pricina atitudini dintre cele mai lejere. Iatã ce citim, de pildã, în cotidianul Naţional, sub semnãtura lui Rãzvan Boanchiş: „Când ţine discursuri, Johannis e elocvent ca un Trabant”. Acelaşi semnatar apreciazã, într-un alt context, cã „PNL, scindat, aratã ca o despãrţire în silabe fãcutã în limba românã de Johannis”. Şi acestea sunt reacţii dintre cele mai blânde, mai… nevinovate, fiindcã nu puţini sunt aceia care vorbesc despre implicarea lui nenea Klaus ãsta în traficul ilegal cu copii, prin anii ‘90, sau despre rolul acestuia în punerea în practicã a unor dispoziţiuni derivate din programul fostului Front Democratic German din perioada ultimului rãzboi mondial. Concluzia? Cine se mai angajeazã în luptã (în lupta politicã, evident) cu Johannis pe post de stindard sã-şi caute altã galerie.
* Bâlbele, cãderile-n nas, alunecãrile-n gol, sughiţurile ce au însoţit drumul anevoios al Cabinetului Ponta III pânã la învestire au avut ca principalã explicaţie lipsa de profesionalism, de seriozitate şi de moralitate a actualei clase politice româneşti. De acest lucru nu se îndoieşte nimeni. Însã, dincolo de asta, este din ce în ce mai limpede cã marile decizii politice de interes naţional nu se mai iau la Bucureşti, ci pe alte meridiane. Cum altfel sã explici desele schimbãri la faţã ale lui Traian Bãsescu, de la o zi la alta? Azi nu semnezi mandatele noilor miniştri, dar mâine îi numeşti în funcţie? Pãi cum vine asta, maistre? Ce s-a perfectat în spatele uşilor închise, pe ce anume s-a bãtut palma? Sigur, te mai lãmureşti cât de cât, tu, cetãţean de rând, când îl mai auzi pe fostul ambasador american la Bucureşti, Mark Gittenstein, cã pactul de coabitare Ponta- Bãsescu (sau invers, mã rog!) ar fi cel mai bun lucru întâmplat în România dupã 2012. Pãi, zi-i aşa, frãţie!
* Vedeţi ce înseamnã sã ai, în semn de (nu-i aşa?) profundã recunoştinţã faţã de activitatea desfãşuratã, o sinecurã de peste 100.000 de euro lunar în calitate de administrator (sau cam aşa ceva) al unei importante societãţi de asigurãri autohtone? Pe lângã rolul de curea de transmisie a ordinelor venite de peste Ocean, mai îţi arogi şi calitatea de a acorda bilete de favoare celor care ţi-au asigurat, la Bucureşti, un sejur de paşã şi o stare materialã de nabab, la care, zic unii connaisseur-i, nici nu visai în America. Aşa se scrie, azi, istoria în aceastã nefericitã colonie de la gurile Dunãrii. Culmea e cã îl mai acuzãm şi azi pe Ceauşescu pentru tot ce ni se întâmplã…
* Pe Bãsescu, însã, avem tendinţa de a-l spãla de toate pãcatele înainte de a pãrãsi Palatul Cotroceni. Nu care cumva pe chipul sãu sã planeze cine ştie ce umbrã în posteritate! Insistenţa cu care se cautã şi azi semnele fraudelor de la Referendum devine, pânã la urmã, jignitoare pentru cei şapte milioane şi jumãtate de români care au votat pentru demiterea sa în iulie 2012. De ce nu se dezgroapã, de pildã, şi fraudele, infinit mai mari, de la prezidenţialele din 2009, 2004 şi 2000? Ei, da, de ce? Doar pentru faptul cã, la cel puţin douã dintre amintitele scrutinuri, Bãsescu picã prost, vai, cât se poate de prost?
* Dar se pare cã de virusul bãsismului nici nu trebuie sã ne eliberãm vreodatã, fiindcã, priviţi şi dumneavoastrã, aproape cã nu trece o zi de la Dumnezeu fãrã sã nu ni se injecteze o dozã oarecare de bãsism. Iatã, în chiar ziua în care ar fi urmat sã devinã, cu o imensã probabilitate, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, fostul mare internaţional şi cãpitan al Naţionalei de fotbal a României, Gicã Popescu, primeşte o condamnare la închisoare cu executare de trei ani şi ceva. O condamnare profund discutabilã, de care avea sã profite pupilul bãsist Burleanu, un ilustru anonim, priceput, cicã, la minifotbal. În acest moment, Gicã Popescu se aflã, fãrã voia sa, în mijlocul unui scandal naţional, destinul fostului mare fotbalist disputându-şi-l tot felul de ciumeţi, mai mult sau mai puţin politici, care-i cer graţierea sau, dimpotrivã, menţinerea în detenţie. Ceea ce credem noi, „cei simpli şi cei mulţi”, despre toate acestea mai are vreo importanţã? Nu, ca şi în cazul Johannis, noi trebuie sã rãmânem, dupã modelul unor „formatori de opinie”, înţepeniţi în respect…