România se aflã în situaţia în care se aflã. O vedeţi şi dumneavoastrã, este aproape inutil şi, pe undeva, oarecum patetic sã încep sã o descriu. Nu puţini simt, în aceste zile, dimensiunea dramaticã, tragicã a acestei situaţii şi, pentru ei, orice cuvânt devine redundant, pânã la a semãna cu o insultã. Din nefericire, tocmai cei care ar trebui sã tacã – şi aici mã refer exclusiv la reprezentanţii autoritãţilor Statului Român – nu o fac. Şi asta n-ar fi mare lucru, dacã respectivii nu s-ar da în stambã, pozând cu nesimţire în persoane autoritare, preocupate pânã la cer şi înapoi de soarta ţãrii şi, mai ales, jignindu-i pe români din postura de, auziţi şi dumneavoastrã, apostoli ai conştiinţei civice! Am rãmas (pardon de expresie!) ca la dentist, auzindu-l pe mult cântatul, mult lãudatul, pe ultraintelectualul MÂR Ungureanu, noul premier al României, spunând cã statul nu va mai tolera ca, în timp ce Armata şi Jandarmeria trag din greu la deszãpezire, principalii beneficiari (adicã aceia pe care-i vedeţi la televizor ieşind ca vai de mama lor din casele transformate în cavouri de zãpadã) stau bine mersi la cãldurã. Şi cã ar cam fi timpul sã se înceteze cu vãicãritul pe la televiziuni, cu pâra la presã, adicã. Lozinca asta cu terminatul vãicãritului pe la televiziuni a fost preluatã, observ, cu deosebitã promptitudine şi acurateţe de miniştrii aflaţi în subordine (în special de marele vorbete Berca, de la Interne) şi, evident, de prefecţi şi primari. Dar şi de parlamentarii portocalii surprinşi în plinã crizã de idei şi de inspiraţie. Pe toţi, pe absolut toţi aceştia i-a cuprins suflul moralizator şi au ajuns sã se rãsteascã la populaţie cu o râvnã demnã de o cauzã mai bunã. De pildã, de cauza scoaterii din cabinete a plutoanelor de tutuline, care nu ştiu nici mãcar sã întoarcã elegant hârtiile de pe o parte pe alta, şi trimiterea lor pe frontul topirii zãpezilor cu focul pasiunilor lãuntrice, care le susţin, nu-i aşa, priceperea şi competenţa. Profesionale, desigur.
Revenind la distinsul nostru premier, trebuie sã spunem cã vehemenţa domniei-sale într-o problemã atât de sensibilã cum este drama celor afectaţi de ger şi de viscol, persistenţa în a-i acuza de lene, de lipsã de reacţie civicã, pe aceşti adevãraţi dezmoşteniţi ai soartei fac cea mai proastã impresie şi dovedesc, în cel mai bun caz, o gravã inadecvare a domniei-sale la situaţia realã. Asta, ca sã nu vorbim de cruzime ciocoiascã sau, mai rãu, de nesimţire agresivã. Pentru cã, de fapt, cine erau „leneşii” domnului MÂR Ungureanu, care stãteau la cãldurã? Pãi, cine sã fie? Iaca, nişte bãtrâne înfofolite, care nu mai mâncaserã şi nici nu mai bãuserã apã de nici ele nu mai ştiau când, nişte moşnegi care-şi plângeau animalele moarte, nişte femei gravide, pe cale sã nascã fãrã sã aibã unde, şi, nu în ultimul rând, nişte morţi, acolo, şi ei, care plecaserã de vreo sãptãmânã şi mai bine dintre noi, desigur din cauza unei cãlduri (Doamne, iartã-ne!) excesive şi care, tocmai fiindcã erau leneşi şi sufereau la capitolul spirit civic, nu au vrut ei şi pace sã se lase duşi la locul cel de veci. Mari amatori de generalizãri grãbite, oamenii din gãştile Puterii au deschis nepreţuitele lor guri şi au decretat: cei mai mulţi dintre cei morţi erau beţi. Ei, da, aşa ne mai venim de-acasã, iar mie, nu-i aşa, mie, mie, mie, mie, mie nici cã-mi pasã…
Dacã aşa au ajuns sã fie percepute în România dramele cãrora le cad victime oamenii simpli, fie ei şi în stare de ebrietate, de la cele mai înalte niveluri, îmi apare limpede ce fel de acoperire mai au, la noi, noţiunile de democraţie, de grijã faţã de om, de milã creştinã, de egalitate de şanse ş.a.m.d.. Prin anul 2005, când ne loviserã inundaţiile, în capcana comportamentului mitocãnesc cãzuse şi fostul premier Cãlin Popescu Tãriceanu, dar se pare cã şi-a revenit la timp, altminteri Bãsescu îl înghiţea. Cu acest MÂR Ungureanu, lucrurile par sã stea oarecum altfel. Dacã, la Tãriceanu, mitocãnia pãrea a fi ceva congenital, cu MÂR chestiunea e mai complicatã, întrucât şi-a bãgat la înaintare un profil de intelectual beton, pe care îl ridica în slãvi toatã lumea, pe toate canalele. Dar atâta vreme cât condiţia de intelectual e legatã mai ales de uşurinţa cu care un cetãţean ciripeşte mai dezinvolt în cine ştie ce grai strãin, am serioase îndoieli cu privire la intelectualismul lui. Despre aptitudinile de premier, ne-am putut face o pãrere, dupã primele sale „implicãri”.
