Recent a apãrut la Editura Doxologia din Iaşi, cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, volumul biografic „Urme în veşnicie – Daniel Ilie Turcea” închinat unuia dintre cei mai mari poeţi creştini ai literaturii noastre, aşa cum l-a catalogat teologul Dumitru Stãniloaie.
Este o cutremurãtoare întoarcere a fiului risipitor, o zguduitoare mãrturie a faptului cã Dumnezeu sãvârşeşte minuni în orice timp şi cu orice suflet.
Nu poţi rãmâne aceeaşi persoanã dupã ce parcurgi aceastã carte. Te regãseşti în cãutãrile, frãmântãrile şi aşteptãrile lui Daniel Turcea. Te simţi marcat de cele douã faţete ale aceleiaşi persoane: una cãzutã în desfrâul vieţii şi cealaltã întoarsã cu faţa spre cer în aşteptarea iertãrii. Este exact ceea ce Andrei Pleşu spunea în „Parabolele lui Iisus”: „Aştepţi. Dumnezeu este astfel absenţa care devine prezenţã prin aşteptarea ta.” Astfel Daniel Turcea iese din timpul sãu în care era mereu singur şi pãşeşte treptat, dar sigur, spre timpul lui Dumnezeu în care suntem totdeauna însoţiţi.
Povestea vieţii lui Daniel Ilie Turcea este împletitã cu atâta migalã şi acurateţe de cãtre sora poetului, Lucia Turcea, care reuşeşte sã redea cu fidelitate urcuşul spiritual al fratelui sãu. Cu siguranţã, minunea nu s-ar fi produs fãrã rugãciunea continuã atât a mamei cât şi a surorii poetului.
Pe cât de zguduitoare este întoarcerea la Adevãr, pe atât de liniştitoare este lecturarea cãrţii. Meritul aparţine Luciei Turcea care a ţinut sã scoatã la luminã un adevãr ce nu putea fi tãinuit. Fiecare putem „rupe” din aceastã experienţã atât cât ne este suficient pentru a înţelege cã Dumnezeu este îndelung rãbdãtor şi ne iubeşte necondiţionat.
„Risipa de iubire” de care se face vinovat Mântuitorul este resortul îndreptãrii poetului Daniel Turcea. Oaia cea pierdutã a fost redatã turmei. Revelaţia hristicã pe care a dobândit-o poetul în ultima parte a vieţii rãmâne pentru noi deopotrivã o minune dar şi un „îndreptar spiritual”.
Daniel Turcea a murit la 33 de ani, dar nu oricum, ci cu Dumnezeu înlãuntru. El însuşi spunea într-o poezie „Ştiu Doamne/ vom muri/ Dar câtã splendoare!” Moartea este definitã teologic ca început al bucuriei şi veşniciei. Cum altfel ar fi putut poetul Daniel Ilie Turcea sã rãmânã nemuritor în sufletele noastre?
Şi pentru cã vorbeam de minuni şi nemurire, în curtea Bisericii noastre (Eşelniţa), pe un copac (în luna iulie când poetul ar fi împlinit 68 de ani) a apãrut un chip în care, cu emoţie, am putut desluşi urma unuia dintre autoportretele lui.
Sã fie oare un semn cã urmele pot sãpa adânc nu numai în oameni, ci şi în copaci?
Rãspunsul vã aparţine.
