Personal, nu am crezut cã Traian Bãsescu va renunţa vreodatã la premierul Emil Boc, omul parcã predestinat sã fie slugã, dar, în acelaşi timp, sã doreascã frenetic, cu maximã ardoare, sã-şi depãşeascã acest statut. Ei, iatã cã m-am înşelat. Din fericire, doar la nivelul câtorva nuanţe. Una dintre ele îl priveşte chiar pe Emil Boc, cel care şi-a explicat demisia din funcţie, între altele, prin aceea cã „nu se agaţã de scaun”. Cine ştie, aşa o fi, dar nouã, muritorilor de rând, aceastã impresie ne-a lãsat-o. Cea de-a doua se referã la aşa-zisul şef al statului. Dumnealui, confruntat cu solicitarea esenţialã a celor care protesteazã în pieţele marilor oraşe ale României („Jos Bãsescu!”), a trecut rapid la adaptarea la condiţiile prezente a celebrei ziceri lãpuşneniene „proşti, dar mulţi”, luând mãsurile în consecinţã. Adicã, punându-l cu spatele la zid pe nefericitul Boc (deci în incapacitate de repliere, de repoziţionare strategicã, pentru a riposta) şi dându-l mulţimii spre a-l – metaforic vorbind! – sfâşia şi, astfel, spre a o mulţumi. Nu în ultimul rând, ba chiar în primul, pentru a mai câştiga timp şi a gãsi el însuşi o cale de scãpare. Felul în care cei doi saltimbanci politici s-au comportat pe parcursul întregii zile de luni, 6 februarie 2012, a demonstrat cã, indiferent ce ar face, ar face, ei nu pot ieşi din nişte tipare, oricât de dibaci s-ar crede. Emil Boc a vrut sã ne mai atragã atenţia asupra marilor sacrificii fãcute în vreme de crizã, cu efect direct în erodarea imaginii sale în plan electoral, dar, chipurile, cu preţul stabilitãţii ţãrii.
Traian Bãsescu, la rândul sãu, are şi el ce are (o grijã imensã, evident!) cu stabilitatea ţãrii, chestiune în virtutea cãreia se opune cu vehemenţã (şi, dacã am înţeles bine, cu o urmã de dispreţ ciocoiesc!) oricãrei încercãri de declanşare a alegerilor anticipate. Oameni grijulii cu scumpa ţãrişoarã şi care, fãrã îndoialã, ştiu ce vor de la viaţã! Şi care, tocmai din aceste colosale motive, îndrãznesc sã spere cã vor fi regretaţi de „prostime”, cã vor lãsa amintiri de neşters în memoria contemporaneitãţii. Mulţumindu-i lui Boc pentru , auziţi şi dumneavoastrã, „serviciile aduse ţãrii”, lui Traian Bãsescu mai cã nu i-a ţâşnit un jet de lacrimi. Şi-a amintit la timp de scena trecerii pe linia moartã a politicii a lui Teodor Stolojan („dragã Stolo”) şi şi-o fi zis, cu gândul la eventualele consecinţe ale gestului, cã nu ar fi tocmai indicat sã recidiveze. Fiindcã, orice s-ar zice, Boc i-a ţinut spatele chiriaşului cotrocean, salvându-i pielea, în atâtea şi atâtea împrejurãri, iar recunoştinţa nu a fost niciodatã punctul sãu cel mai tare, al acestuia. Pe de altã parte, cine ar fi crezut cã Traian Bãsescu va gãsi atât de repede un înlocuitor pentru Emil Boc, cel puţin la fel de… eficient în materie de obedienţã? Eu, mãrturisesc, nu. De fapt, nu credeam cã poate exista, din acest punct de vedere, un echivalent al lui Boc.
Ei bine, cu gestul cel mai natural din lume, Bãsescu l-a luat de mânã pe fostul ministru de Externe şi director al Serviciului de Informaţii Externe, Mihai Rãzvan Ungureanu şi ni l-a prezentat drept premierul desemnat al României. Şeful unui important serviciu secret, desemnat drept premier al unei ţãri membre a Uniunii Europene? Drept, cam ciudat vine, vorba unui poet. Dar noi avem încã destul lipici, destulã aderenţã, la sferele democraţiei originale, aşa cã… Nu ne-a mirat nici repeziciunea cu care junele Mihai Rãzvan Ungureanu a ţinut sã ne asigure cã dumnealui este apolitic. Dar ştiţi cum? Apolitic cât cuprinde! Ce nu ne-a mai spus premierul desemnat e faptul cã, pe la jumãtatea deceniului trecut, actualul preşedinte al României, aflat la începutul primului mandat, îl racola pe acest Mihai Rãzvan Ungureanu de la PNL şi-l numea şeful Serviciului de Informaţii Externe. Cine-şi închipuie cã România va avea, de-acum, un premier adevãrat, care sã gândeascã permanent cu propria tãrtãcuţã, este captivul unei mari iluzii. Acest Ungureanu intuiesc cã va fi mai nociv decât Boc…
