Eşecul coabitãrii dintre preşedinte Traian Bãsescu şi coaliţia aflatã la guvernare era unul cât se poate de previzibil. A fost doar o scurtã pauzã de respiraţie, un mic armistiţiu precedat de un îndelungat rãzboi şi precedând altele, mai mult sau mai puţin apropiate. Traian Bãsescu nu a fost şi nu este un personaj politic comod pentru adversarii sãi. În ciuda aerului sãu de tãtuc stãtut, Traian Bãsescu ştie sã punã paie pe foc, ştie sã se conflictualizeze cu cine trebuie, aşa cum ştie foarte bine sã facã pe victima sau sã joace rolul de Arnold, ca ultim apãrãtor al unei democraţii asaltatã de pericolul politicanismului veros. Tema parlamentului unicameral sau cea a loviturii de stat au fost chiar temele prin care actualul preşedinte a ştiut foarte bine sã pozeze în megajustiţiar (vorbim aici de o justiţie socialã, în care avem pe de o parte un popor nemulţumit şi prea mulţi parlamentari inutili, temã sensibilã social şi pe care preşedintele a exploatat-o la maxim) şi megademocrat în ochii Evropei nevricoase.
Cine îl vede pe Traian Bãsescu retrãgându-se frumuşel la vila lui de protocol dupã ce îşi va încheia mandatul avem sentimentul cã nu face decât sã trãiascã un vis romantic. Traian Bãsescu nu va pãrãsi corabia politicii cu una cu douã, poate nici cu trei-patru. Va continua sã combine, sã şarjeze, sã ocheascã de pe acoperişurile patriei, ca un lunetist, dupã bunul sãu plac. Va încerca sã rãmânã un expreşedinte jucãtor, chiar dacã nimeni nu-l va mai invita pe terenul de joacã.
Ideea Mişcãrii Populare nu face decât sã confirme aceste perspective. Dar ce spunem noi idee, când, iatã, e ditamai elefantul, pardon, partidul. Unul construit pentru a-l consola pe preşedinte de eşecul unei alte coabitãri – cu nerecunoscãtorul PDL.
Fundaţie sau partid, sau şi una şi alta, Mişcarea Popularã va fi scutul politic al actualului preşedinte atunci când domnia sa va încasa pensia de fost preşedinte şi se va plimba prin Cişmigiu cu fetele sale, rãmurele excepţionale prin farmec şi inteligenţã desprinse din trunchiul generos al unui tatã aproape providenţial.
PDL, cândva madãr and fadãr al guvernãrii, s-a scufundat lin la mal, cu un Vasile Blaga care şi-a cam strivit corola de lumini politice, ca un licean inhibat la examenul de bac.
Ce şanse are o ingenuã Mişcare Popularã dupã experienţa coabitãrii PDL – Traian Bãsescu? Practic doar una, şi aceea micã şi îndepãrtatã ca o luminiţã de lãmpaş undeva la capãtul tunelului din care nu mai avem putere sã ieşim. Cum va arãta viaţa politicã dupã Traian Bãsescu? E o întrebare fãrã rãspuns pentru simplul motiv cã nu vom avea noi şansa sã avem o politicã fãrã Traian Bãsescu. Doar dacã emigrãm toţi în Canada. Nu cã Traian Bãsescu ar fi rãul cel mare al politicii noastre de doi lei. Nu, sã fim serioşi. E doar unul dintre rãu-rile mici dar proeminente, gãlãgioase, conflictuale şi inutile de care avem, din pãcate, parte în amãrâta noastrã de democraţie.
