Sunt destui care aşteaptã destrãmarea USL. Mulţi îşi freacã deja palmele cu vizibil plesir pândind momentul în care Ponta şi Crin îşi vor da în cap unul altuia, intrând în iremediabil divorţ. Nici nu ne îndoim cã, fatalmente, lucrurile spre un asemenea scenariu se îndreaptã, chiar dacã e unul care nu ar trebui sã ne bucure, indiferent dacã agreem sau nu USL, dacã suntem pro sau anti Antonescu sau Ponta. Pentru un simplu motiv, unul ce ţine mai degrabã de aparent funciara noastrã inadecvare la construcţiile politice de cursã lungã, cã au fost prea multe proiecte politice comune ce s-au destrãmat şi prãbuşit în ridicol a doua sau a treia zi dupã victorie. C.D.R. şi Alianţa D.A. sunt cele mai elocvente exemple de inconsecvenţã, de eşec al coalizãrii, şi de eşec al reformei sistemului.
De exemplu, cã tot se discutã azi, nici pânã acum nu ne-am lãmurit ce fel de Parlament vrem, sau ce fel de Constituţie vrem. Degeaba votãm, odatã la 4 ani, o alianţã. Degeaba ajunge ea majoritarã. Sistemul rãmâne la fel de static, de viclean, de rigid şi ineficient. Chiar sã nu poatã lumea româneascã sã-şi regãseascã drumul spre onoare, coeziune şi încredere? Chiar sã fie lumea politicã româneascã croitã pe trãdare, şopârle, ştãngi şi mizerii, pe obsesia ciolanului şi practica demagogiei fãrã scrupule?
Chiar atât de lipsiţi de onorabilitate şi rectitudine sã fie politicienii noştri?
Şi C.D.R., şi Alianţa D.A., dar şi U.S.L., s-au nãscut în ideea solidaritãţii în faţa sistemului. Ceva merge prost în lumea noastrã, şi acest ceva îl numim “sistemul’’- alcãtuirea de legi, instituţii, cutume, care ne reglementeazã viaţa socialã.
Cel puţin iniţial fiecare din aceste construcţii politice au pãrut ecouri ale societãţii civice, replici organizate la o stare de lucruri devenitã inacceptabilã, fie cã e vorba de Iliescu, Nãstase sau Bãsescu. Fiecare dintre aceste alianţe a întrunit la momentul lor de glorie electoralã adeziunea majoritãţii populaţiei, acea majoritate care-şi dorea nu doar rãsturnarea unui regim politic sau altul, ci şi o reformã a sistemului, la nivelul moravurilor instituţionale. Şi toate au eşuat lamentabil. Foştii parteneri au sfârşit prin a se înjura reciproc. Prin a se trãda şi repudia public. Nu e nicio diferenţã de esenţã între CDR, DA şi USL. Şi se pare cã nici finalitatea nu va fi alta.
Din pãcate, iatã, acesta va fi şi traseul USL. De la entuziasmul luptei comune, la efuziunea victoriei, apoi la dispute, mãrunte şi mari, pentru ca într-un final sã asistãm la o rupturã ireversibilã. Sigur cã nu-ne facem iluzii cã un proiect precum USL ar fi putut fi altceva decât o chestiune de inspiraţie şi conjuncturã, nu o chestiune de adecvare ideologicã. Între PSD şi PNL distanţele, diferenţele, sã recunoaştem, sunt serioase. Invevitabil cã la un moment dat lucrurile s-ar fi separat. Dacã USL va eşua, odatã cu acest eşec va fi şi unul al ideii de alianţã politicã. Cine mai e naivul care astãzi sã mai creadã în ideea unitãţii şi coerenţei în viaţa politicã?
Politicienii au demonstrat, cu vârf şi îndesat, o lecţie de bizantinism ceva de speriat, o lecţie amarã despre trãdare, inconsecvenţã şi eşec. Un eşec care ne transformã dintr-o naţiune, într-o adunãturã de grupuri şi grupuleţe, într-o zbenguialã haoticã de atomi.
