Elena Udrea a divorţat de Dorin Cocoş, dupã 10 ani de cãsnicie. Chestiunea s-a petrecut în faţa notarului, cãci legea permite acum sã divorţezi şi la notar, ceea ce e parcã mai discret şi mai rapid decât varianta clasicã, la tribunal. Dupã semnarea actului de divorţ a urmat, pentru cã avem de a face cu vedete ale vieţii mondene autohtone, de un comunicat lãmuritor. “Decizia de a ne despãrţi vine dupã o analizã îndelungatã şi profundã a relaţiei noastre şi a opţiunilor de viitor a fiecãruia dintre noi. Faptul cã avem cariere atât de diferite şi, în cazul nostru, chiar incompatibile, unul politicã, altul afaceri, ne-a privat de timpul petrecut împreunã necesar relaţiei şi a supus cãsãtoria unor presiuni din exterior care au afectat-o iremediabil”. Pãreau un cuplu fericit şi împlinit. Ce le lipsea? În aparenţã nimic. Nu aveau problemele cu care se confruntã marea majoritate a populaţiei: lipsa banilor, nesiguranţa zilei de mâine etc. ªi cu toate acestea ruptura a fost inevitabilã. Presiunile din exterior, invocate în comunicatul celor doi, nu sunt greu de ghicit, şi ele ţin de mediul politic şi de presã, aşa cum ţin de faptul cã au petrecut tot mai puţin timp împreunã.
Cazul Udrea-Cocoş spune multe despre lumea româneascã a relaţiilor de cuplu. Vanitãţile legate de politicã, de funcţii, interesul pentru colportãri, şedinţe, funcţii, obsesia pentru putere de dragul puterii – toate acestea, în foarte multe cazuri, lasã în urmã, fatalmente, relaţia fundamentalã care este aceea de familie. Soţul sau soţia sunt inevitabil neglijaţi, lãsaţi la urmã. La fel copiii, pãrinţii, fraţii şi surorile. Viaţa de familie suferã şi se destramã pe eşafodul vieţii publice, politice.
Mulţi demnitari, aleşi ai poporului, se simt scãpaţi ca tãuraşii în turma de viţici şi juninci, decişi sã le încalece cu orice preţ. Sau nebunia de a face bani, de a face şi desface jocuri politice le ocupã mai tot timpul. Unii rãmân la o cãsnicie formalã, într-o dulce-amarã ipocrizie în care fiecare ştie ce face celãlalt şi tace, din jenã sau neputinţã. Alţii divorţeazã. Îşi aleg femei mai tinere, foste amante ridicate la rangul de neveste. În vreme ce fostele neveste au un aer de fiinţe rãnite, neînţelese, abandonate. Dupã 15 sau 20 de ani de cãsnicie, un astfel de abandon e dureros, traumatizant, chiar dacã toatã lumea încearcã sã-l mascheze cum poate.
Viaţa politicã e ipocritã. E un joc de mãşti. Un exerciţiu destul de cinic şi lipsit de scrupule. Cazul Udrea-Cocoş e un exemplu soft, în acest sens. Oamenii au înţeles cã nu prea mai au nimic în comun şi au decis sã se despartã. Fiecare cu drumul sãu. Nu mai sunt cei de acum 10 sau 15 ani. S-au schimbat şi acum fiecare e pe drumul sãu. Vor rãmâne prieteni, declarã. Dar, dincolo de declaraţii, e vorba pânã la urmã de un eşec, de eşecul unui proiect de familie. Presiunile din exterior sau cele din interior au fost, iatã, mai puternice decât dragostea, decât încrederea, decât tot ce au sperat şi construit împreunã. La antipod, comparativ cu cei “mari’’ şi plini de orgolii, cei “mici’’, oamenii simpli, depãşesc altfel toate greutãţile, şi rãmân legaţi, rãmân împreunã, în jurul acestei idei vechi şi sigure de familie, deşi au şi ei destule “presiuni din exterior’’, mult mai pãmântene.
Cazul Udrea-Cocoş nu e unul care defineşte societatea româneascã, poate doar o micã parte a ei, cea a grangurilor, a micilor-marilor parveniţi plini de ifose. Societatea rãmâne încã prinsã într-un tradiţionalism sãnãtos şi “retrograd’’, dar de bun augur.
