E limpede pentru toatã lumea cã şirul de proteste desfãşurate pe parcursul zilelor din urmã nu au avut ca ţintã doar guvernul pedelist, deşi acesta rãmâne principalul lor “beneficiar’’, ci întregul sistem politic autohton, politicianismul de toate culorile şi formele de organizare, în esenţã chiar democraţia aceasta bâlbâitã şi coruptã în care ne scãldãm de mai bine de douã decenii fãrã vreun rezultat notabil.
Desigur cã protestele de la noi nu se comparã ca amploare cu marile manifestãri din Grecia, de exemplu, şi nici chiar cu cele desfãşurate la noi în anii ‘90, când cu fenomenul Piaţa Universitãţii, dar ele marcheazã totuşi o trezire a simţului civic, ceea ce e de salutat tocmai când credeam cã simţul civic e deja mort şi îngropat sub un strat gros de concedieri şi datorii în bãnci.
Aceastã trezire a simţului civic vine pe fondul unei nemulţumiri profunde la nivelul societãţii, a unor mari frustrãri şi temeri legate de prezent şi de viitor. Raed Arafat a fost mai degrabã picãtura care a umplut paharul, aşa cum discursul lui Bãsescu a fost mâna tremurândã care a început sã-l verse. Oamenii au ieşit în stradã conduşi de o furie civicã sincerã, mânaţi de dorinţa de a-şi striga într-un fel sau altul disperarea în faţa unei clase politice incompetente, îmbuibate şi delãsãtoare, împotriva unui parlament care doarme pe el, a unui premier mic şi a unui preşedinte care nu mai reprezintã de fapt pe nimeni. Protestele de stradã au fost şi sunt debuşeul necesar pentru ca oamenii sã-şi strige, de fapt, dezgustul şi furia faţã de toţi politicienii.
Imaginaţi-vã ce ar fi fost dacã am fi avut în aceastã ţarã un lider adevãrat, chiar extremist, capabil sã strângã într-un singur pumn toatã aceastã furie popularã, capabil sã canalizeze toatã nemulţumirea într-o mare revoltã naţionalã. În mod sigur am fi asistat la o rãsturnare dramaticã a regimului politic. Sunt convins cã dacã ar exista un asemenea lider oamenii l-ar fi urmat şi ar fi dat jos şi guvernul, şi parlamentul şi chiar preşedintele, preferând poate chiar o renunţare la pluripartidism unui alt regim, chiar autoritar.
Sã ne temem de ziua în care proiectul Europei unite va cãdea. Atunci va renaşte Europa naţionalitãţilor, Europa popoarelor. Oamenii se vor gândi mai bine ce fel de stat şi ce fel de regim le va reprezenta mai bine interesele. Şi nu e deloc exclus ca democraţia sã nu fie printre preferinţele lor.
Cãci ce a adus democraţia pentru cei mai mulţi? Mai nimic. Pentru cei din stradã democraţia este mai degrabã un atentat la propria lor supravieţuire economicã, un continuu circ politicianist, un spectacol abject al corupţiei şi destrãmãrii statului în favoarea grupurilor de interese, al mafiei politice. Or oamenii sunt sãtui pânã peste cap de aceastã realitate, şi nu e deloc exclus ca mãmãliga sã explodeze rãu de tot în perioada ce vine. Niciun cordon de jandarmi nu poate stãvili furia populaţiei dezlãnţuite.
Mai rãmâne sã aparã Boc şi sã ne promitã 30 de lei la pensie, iar Bãsescu sã organizeze un miting de solidaritate în piaţa palatului şi sã dea din mâini sã se facã linişte!
Masele nu greşesc
Editorial
„Filosofii pot sã greşeascã, masele niciodatã”, glosa, undeva, G. Cãlinescu, încercând sã punã oarecum ordine în conglomeratul de teorii, mai mult sau mai puţin aberante, referitoare la psihologia gloatei. Eu aş adãuga doar cã, dincolo de inerenta derutã iniţialã, ţinta nemulţumirii maselor devine una nu doar foarte bine fixatã, ci şi una extrem de exact motivatã, pe fondul ei. Masele identificã, aproape întotdeauna, cu o intuiţie aş zice infailibilã, cauza primarã a rãului. Exemple în istorie sunt numeroase, nu le mai amintim acum şi aici. Aşa şi cu manifestaţiile de protest care, iatã, au cuprins, practic, întreg teritoriul ţãrii. De la ce au început ele? De la umilirea publicã a medicului Raed Arafat de cãtre preşedintele Traian Bãsescu, întâmplare soldatã cu demisia primului din funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Sãnãtãţii. Oamenii au ieşit în stradã aproape instantaneu, dintr-un sentiment de solidaritate cu medicul Raed Arafat, care pusese pe picioare o instituţie, SMURD, despre care toatã lumea spunea cã MERGE. Cã este, adicã, funcţionalã la parametri superiori, fapt nu tocmai obişnuit în România contemporanã. Pentru acest merit, Raed Arafat fusese decorat de fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, dar şi de (încã) actualul preşedinte, Traian Bãsescu. Dar ce importanţã mai au asemenea detalii, când în fiinţa celui aflat în capul trebii se trezesc instinctele autoritariste şi orgoliile nemãsurate? Cum spuneam, lumea a ieşit în stradã din simpatie pentru doctorul Arafat, al cãrui nume l-a clamat insistent timp de o zi sau douã. Dupã care (ce surprizã!), în repertoriul scandãrilor din pieţe, numele lui Raed Arafat a fost înlocuit brusc cu cel al lui Traian Bãsescu. Cãruia i s-a cerut (şi continuã sã i se cearã) cu vehemenţã demisia imediatã din funcţia supremã pe care o deţine în Statul Român. Dintr-o datã, Raed Arafat a încetat sã mai fie o mizã pentru participanţii la protestele stradale, care şi-au amintit, în schimb, de amputarea salariilor şi pensiilor, de strâmbele legi ale Sãnãtãţii, Educaţiei, Salarizãrii unitare, de impunerea abuzivã a comasãrii alegerilor, de corupţia patronatã de actuala guvernare. Vinovat principal pentru toate – Traian Bãsescu şi, alãturi de el, Emil Boc, Elena Udrea, Daniel Funeriu et co., a cãror demisie in corpore este, de asemenea, cerutã. Redirecţionarea protestelor cãtre vinovãţiile lui Traian Bãsescu a contribuit la radicalizarea lor şi la creşterea semnificativã a coeficientului lor de violenţã, serile şi nopţile din recentul week-end fiind ilustrative. Scenele de violenţã vãzute pe majoritate posturilor de televiziune fac acum obiectul majoritãţii dezbaterilor de pe aceleaşi posturi, fondul problemei fiind, în bunã mãsurã, eludat. La ora când scriu, se teoretizeazã insistent asupra identitãţii celor care, în nopţile trecute, s-au dedat la violenţe şi distrugeri, ca şi asupra deontologiei de care au dat dovadã jandarmii în intervenţiile lor. Felul în care sunt avansate ipotezele ascunde, dacã nu naivitate, îngrozitor de multã ipocrizie. Se vorbeşte, nu ştiu cu câtã îndreptãţire, despre implicarea nucleelor dure al galeriilor de la Steaua şi Dinamo în escaladarea violenţelor, despre lipsa unei reacţii potrivite din partea jandarmilor, dar nimeni nu pare sã ia în consideraţie, la modul explicit, un aspect care mi se pare mai mult decât evident, şi anume posibilitatea ca acţiunile grupurilor de huligani sã fie , dacã nu coordonate, mãcar tolerate de anumite centre de comandã, interesate în compromiterea mişcãrilor de protest din Bucureşti şi din alte mari oraşe ale ţãrii. Într-o mãsurã oarecare, operaţiunea aceasta a avut sorţi de izbândã, dacã avem în vedere cã, dupã cãteva zile de tãcere marcatã de panicã, vorbeţii Puterii, mai puţin Bãsescu, încep sã-şi facã auzite din nou glasurile, ba chiar sã-şi regãseascã binecunoscutul lor tupeu, în speranţa cã vor mai câştiga ceva timp. Socotelile pe care ei şi le fac ar putea fi greşite. Sã nu uitãm cã actualele proteste au plecat de la aroganţa lui Traian Bãsescu de a demonstra cã, aici, el este şeful, cã el trebuie sã aibã ultimul cuvânt şi cã, orice s-ar întâmpla, el nu poate fi marcat de nicio turbulenţã şi de a ignora cã, pentru orice pe lumea asta, vine un termen scadent…
