Sunt mai bine de opt ani de când repet, în scris sau verbal – cu riscul de a deveni redundant, enervant, stresant, excesiv sau de a pãrea de-a dreptul obsedat – cã Traian Bãsescu, cel ajuns, într-un moment de fatalã uitare de sine colectivã, preşedinte al României, reprezintã (şi va reprezenta pentru cine ştie câtã vreme de acum înainte) sursa primarã a rãului care apasã viaţa şi întunecã orizontul de speranţã ale acestui popor. Trebuie sã recunosc cã încrâncenarea aceasta, cu excepţia onestelor cuvinte de apreciere venite din partea unor necunoscuţi, nu mi-a adus nimic bun. Nici în plan social, nici în plan profesional şi, poate nu vã vine sã credeţi, nici în plan strict intim. Talibanii bãsişti, aceia care mai sunt (şi sunt încã destui!) mã urmãresc şi acum cu ura lor visceralã, bãloasã, urât mirositoare. Încerc sã-i ignor, dar perimetrul oarecum restrâns în care mã mişc face ca paşii lor sã se intersecteze adesea cu ai mei, astfel cã mãştile lor grotesc râzânde îmi ruleazã aproape cotidian prin faţa ochilor.
Profesional, am avut parte de tot felul de blocaje, însã, lipsit fiind de instinte ariviste, am traversat aceşti ani fãrã avarii. Eventual, cu excepţia miilor de ore în afara normei didactice, prestate, dar, aşa cum nu cred cã se întâmplã nicãieri în lume, neplãtite. Şi, poate, cu excepţia tristeţii lãsate de persistenţa ceremonioasã a unora sau altora de a se delimita de opiniile exprimate de mine.
Dar sã zicem cã asta ar fi, pe undeva, în ordinea firii. Mai curioase au fost reacţiile câtorva persoane care, politic vorbind, ar fi trebuit sã fie adversari ireductibili ai Bãsescului. Când nu veneau de-a dreptul cu „opinii cinstite”, „creştineşti”, privind perfecta zãdãrnicie a demersurilor mele, puteam citi în privirile lor urmele unor sclipiri ironice, vag compãtimitoare, semn, pentru mine, cã tindeam sã devin un caz. Un fel de pacient. Nu, nu un pacient naţional, dar orişicât.
Anii au trecut. Omul din fruntea statului („garantul”, nu-i aşa, „mediatorul”, n’ est pas?) şi-a bãtut joc de oameni, de Lege, de legi „de limbã, de strãbuni şi obicei” cum au vrut muşchii lui atrofiaţi şi tremurânzi de atâtea esenţe tari de apã platã cu lãmâie, fãrã teamã de cineva. Fãrã vreo urmã de opoziţie serioasã. În douã rânduri, românii au vrut sã-l trimitã acasã. Acolo, în semiobscuritatea umedã şi pâcloasã a porturilor rãu famate, de unde, mariner fiind, îşi racola rapandulele de-o noapte. Îndrumaţi şi conduşi prost de nişte inşi care nu urmãreau atât mazilirea lui Chiorenski- Vodã, cât accesul la marile butoane, românii au pierdut de fiecare datã. Ultima oarã – şi cu sprijinul neprecupeţit al unei Europe caricaturale, în mod halucinant atinse de morbul bãsificãrii.
Recent, Bãsescu şi-a demonstrat întreaga mãsurã a toxicei sale alcãtuiri, a naturii sale iremediabil atinse de metastaza unui rãu, pare-se, atavic. Dupã ce a terminat o ţarã şi un popor, iatã cã şi-a terminat şi propriul partid. Partidul, chipurile, „de suflet”. Şi pentru ce? Pentru ambiţiile, pentru ţâfnele înmagazinate într-un dos de muiere. Referitor la partidul cu pricina, am crezut, la fel de sincer, cã şansa lui de supravieţuire e sã se dezlipeascã de imaginea falimentarã, profund toxicã a lui Bãsescu. O clipã, o singurã clipã, aceastã şansã i-a surâs. Numai cã, în fiorosul şi intransigentul Buldog din finalul congresului pedelist s-a retrezit, dupã numai douã- trei zile, javra schelãlãindã dupã fostul stãpân. Asta e! Iar în acest timp, în loc sã punã serios mâna pe hãţuri şi sã dea cu gãzdoiul cucuvelei de-a berbeleacul, Trio Ra-Ta-Ta (Ponta- Antonescu- Constantin) flecãrea miştocãreli de doi bani jumate la o masã înţesatã de mãciuci microfonizate. Cu gândul, desigur, în altã parte. La cum sã-şi dea reciproc şi cât mai eficient la gioale, de pildã. Semnând înţelegeri obscure („pacte”, auziţi şi dumneavoastrã!) cu calamitatea naţionalã din jilţul Cotrocenilor sau aspirând frenetic plutoanele de microorganisme rãmase dupã implozia fostului partid prezidenţial.
La ora actualã, USL, colosul politic în care-şi puseserã românii bruma de nãdejdi, stã pe un butoi cu pulbere, ameninţând sã plezneascã nu numai înainte de a face ceva bun pentru viaţa lor amãrâtã şi fãrã orizont, dar înainte chiar de a-şi îndeplini scopul… mãreţ pentru care s-a încropit: sã-i scape de cancerul cotrocean. Lipseşte o scânteie. O biatã scânteie. Câţiva şmenari se strãduie s-o producã, frecând lemnul ud cu piatra seacã. Staţi liniştiţi, copii ai durerii! Nu mai e nevoie. Mai bine cãutaţi-vã un adãpost!
