De ce n-ar fi mai multe farmacii decît grãdiniţe şi şcoli, dacã primim gratuit picãtura zilnicã de otravã în hrana cea de toate zilele? O chestiune de concurenţã, altfel, autoritãţile sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare ne asigurã doza necesarã de contaminare, pentru a da fuga dupã doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile reclame agresive şi concursuri cu premii, dacã nu ar fi o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît ai şansa sã cîştigi la tombolã excursii gratuite la munte sau, dupã noroc, în ceruri. Un al parazit a fost descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia pentru marcheturile româneşti. Sã fie vorba de parazitul din specia celor care refuzã aderarea ţãrii noastre la Schengen? Nu ştiu cum va fi taxat viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere opinarea tranşantã şi realistã faţã de aroganţa preopinenţilor europeni, care joacã şi ei precum li se cîntã. Englezii nu se mai dau în vînt dupã Huxley, nici francezii dupã Celine şi Bergson, iar olandezii funcţioneazã pe „doza” zilnicã de cinism. Ce sã facã şi ei, joacã la concurenţã. N-au încotro în aceste timpuri de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ãsta! Şi nu-i mai important decît eradicarea sãrãciei, închiderea bãncilor cãmãtãreşti şi reconstrucţia Ţãrii din temelii.
În Schengen vom intra abia atunci cînd vom da pe nimic tot ce ne-a mai rãmas. Nu ne vor şi gata! Aderare cu de-a sila nu se poate! Acum, cînd buzunarele românilor au fost întoarse pe toate feţele şi sînt goale, scutim şi noi factura de intrare. Peste un miliard de euro pentru delicatele ticãloşii ale Occidentului şi machiaverlîcurile politicii interne, înghiţite, aşa pe tãcute, înghesuiţi sub scara marilor puteri. Ne-au fluturat pe sub nas promisiuni fãrã acoperire, ne-au dat liber în Europa la cele mai dispreţuite şi prost-plãtite munci, iar acum, acest şut în fund e chiar bun. Cum ar mai fi avut guvernanţii noştri onoarea de a fi luaţi din nou de guler pentru încrederea oarbã în puterile europene, care agitã doar nişte concepte în curs de perimare. Dacã se deconecteazã de la ele, direct pe butuci ajung. În Europa aceasta nuanţatã de rãzboaie sintetice, nimeni nu mai vrea sã salveze pe nimeni. Unitatea între popoare e un surtuc ros în coate, „generalii” sînt interesaţi doar de cifrele de afaceri. Totul e sã ia cu japca de la cei mici, sã „civilizeze” prin infiltrare, infestare, contaminare. Fie la noi sau în altã parte, oamenii Puterii şi bogãtaşii uitã cã aparţin unei naţii. La fel şi hoţii. Iar noi, mai avem mult pînã cînd ne vom reactiva potenţialul şi valorile. Batem pasul pe loc, contemplãm ţinta, iar cînd ieşim în drum, entuziasmul se face praf. Întîrziem prea mult în procese, de aceea nu avem rezultate. Ne mulţumim cu faptul cã am supravieţuit mereu istoriei, chiar dacã în istoria noastrã nimic nu a fost de bunã voie, şi tot mai mulţi venetici, ca nişte pui de cuci vin şi azi sã se aciueze în cuibul şi agoniseala noastrã.
Prea mulţi ar vrea sã schimbe lumea. Aşa cum a vrut Marx s-o schimbe, sau cum Rimbaud a vrut sã schimbe viaţa. Odatã a fãcut şi la noi mãmãliga explozie. Gãuri în cer nu s-au fãcut, Occidentul le fãcuse deja în ozon. De atunci ne tot îmbãtãm cu apã rece alergînd cu tãlpile goale pe cuie. Nici comunismul n-a fost roz, dar nici democraţia sãlbaticã nu mai e o soluţie. Dacã Dumnezeu ar coborî pe Pãmînt şi ne-ar întreba pe fiecare ce vrem, şi chiar ne-ar îndeplini dorinţele, a doua zi ar fi dezastru în lume. Nu omenirea se aflã în crizã, ci omul prea liber. Liber sã respire prin aparatul politic al propriului stat şi al altor state.
Aristotel spunea cã „democraţia este sistemul social în care fiecare face ce vrea”. Cu adevãrat, democraţia e o aventurã cãreia nu i se pot sustrage nici geniile, nici sãracii. Nu pot sã nu zîmbesc cînd îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus bunica mea. La marginea satului Mãnãştur de lîngã Cluj era o tablã mare de lemn, pusã acolo de ţãrani dupã 23 August 1944, care glãsuia aşa: „Aici se terminã democraţia şi începe Mãnãşturul”. Sau de un cîntec pe care mi l-a cîntat cineva în glumã: „hai fii mîndro democratã, lasã poarta descuiatã”. La auzul unui astfel de cîntec balcanic s-au înmuiat „boierii noştri preaplecaţi”, lãsînd porţile României descuiate zi şi noapte. De atunci tîrîm lanţurile de glezne, chiar dacã podu-i rupt. Ar trebui sã le amintim europenilor ori de cîte ori avem prilejul, cã poporul român a apãrut în istorie cu o identitate certã. Ne-am nãscut creştini, prin creştinismul adus de cãtre Apostolul Andrei. Şi iatã, mai lipseşte un pic sã ni se spunã cã invadatorii sînt nişte buni creştini, pãtrunşi de spiritul românesc, iar noi trebuie sã le dãm şi cenuşa din vatrã. Bulgarii au demonstrat cã nu sînt nişte oi mînate de cîini, dispuse sã mai fie mulse şi tunse de cei care le fac viaţa un iad.
Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de
