Zilele din urmã au fost ocupate, mediatic vorbind, de figura de megaromân, megacreştin neînţeles şi hãrţuit de sistemul judiciar a lui Gigi Becali. Fire pitoreascã, imprevizibilã şi temperamentalã, Gigi Becali penduleazã lejer între savuros şi ridicol, reuşind sã atragã deopotrivã simpatii şi dezaprobãri, zâmbete pline de compasiune şi rictusuri amare, aplauze şi ironii.
E simpatic, indiscutabil, fiind un om natural, chiar impardonabil de natural. Aşa cum, pentru unii, e un personaj care nu place pentru grandomania sa.
Condamnat cu suspendare în cazul sechestrãrii celor care i-au furat maşina, Gigi Becali pur şi simplu nu înţelege de ce instanţa de judecatã a decis aşa ceva în cazul sãu, un om care, de exemplu, a donat milioane la biserici. Ce au a face una cu alta doar el ştie. Dar dincolo de toate, cea mai interesantã temã lansatã odatã cu respectivul scandal e aceea a evadãrii din ţarã, a plecãrii dintr-un spaţiu devenit brusc irespirabil. Becali a fluturat vehement steagul ameninţãtor al fugii din ţarã împreunã cu întreaga familie. Pentru cã, nu-i aşa, în România nu se mai poate trãi.
Ideea aceasta, a României irespirabile, bântuie, suntem siguri, milioane de români. Milioane de români resimt propria lor ţarã ca un spaţiu absurd, imposibil, apãsãtor. Şi viseazã sã se poatã salva. Mulţi deja au fãcut-o, plecând. Câteva milioane de concetãţeni deja trãiesc de ani buni în strãinãtate, lãsând în urmã meleagurile natale unde se mai întorc, nostalgici, de sãrbãtori. Probabil cã dacã am avea cu toţii averea lui Gigi Becali am fi plecat de mult sau, oricum, nu ne-am fi complicat politic şi financiar ca patronul Stelei.
La adãpostul milioanelor sale, lui Gigi Becali îi e uşor sã se gândeascã la orice formã de exil de lux, la orice fugã comodã într-o ţarã mai calmã şi mai respirabilã, eventual Australia cu zonele ei largi, întinse, atât de prielnice creşterii turmelor de oi şi unei vieţi liniştite şi îmbelşugate. De ce totuşi Gigi Becali nu o sã plece e simplu de ghicit: din orgoliu. Şi din impresia cã participã la un fel de rãzboi al binelui împotriva rãului în care-i place sã se amestece. Acest lucru nu-l împiedicã sã jigneascã, sã emitã judecãţi de tirbombã dar şi panseuri savuroase, unele de bun simţ. Cãci Gigi Becali e un tip paradoxal. Fãrã el viaţa politicã ar fi sãracã, fãrã sare şi piper.
Acum cã a plecat din PNL, cã a renunţat la gândul unui exil pe un tãrâm mai tolerant, Gigi Becali îşi va continua turnirul sãu personal atât de greu de catalogat într-o anume tipologie. Poate cã va ajunge în PP-DD, lângã Dan Diaconescu. Şi, cot la cot, vor duce mai departe stindardul “patriotismului’’ bosumflat, împotriva “ciocoilor’’ şi procurorilor cei rãi.
Sigur, România rãmâne pe mai departe o ţarã aproape irespirabilã pentru noi cei mai mulţi dintre noi. Pentru ei, Gigi Becali sau DD, pentru ceilalţi politicieni de maximã simţire patrioticã, parcã nu e chiar aşa.
