Contrar obiceiului, dar, din motive strict personale, care nu au în nici un fel de-a face cu distracţia de Revelion, anul acesta mi-am petrecut noaptea cu pricina departe de casã. Nu, nu la Bucureşti, acolo unde obişnuiau sã meargã nea Mãrin şi Veta lui, ca sã-i ducã o damigeanã de zaibãr şi un curcan lui naşu’ Pandelicã şi naşei Reta, ci undeva mai aproape, într-un oraş cel puţin la fel de încãrcat de legende, însã mult mai legat de inima zaibãrului, dacã mã înţelegeţi ce vreau sã spun. Am hotãrât sã mã deplasez cu trenul, un personal (pardon, Regio!), în dupã-amiaza ultimei zile a anului recent încheiat. Nu mai apelasem la acest cândva popular mijloc de transport de ceva vreme. Dacã memoria nu mã înşealã, prin euro-gara severineanã, abia dacã trecusem o datã de la botezul ei din vara lui 2010. Cu situaţia CFR-ului eram, însã, la curent. ªi, când spun asta, nu mã refer la propaganda guvrnamentalã legatã de aşa-zisa consolidare a infrastructurii sau de înnoirea parcului de vagoane şi locomotive, ci la problemele de fond ale sistemului, despre care oficialitãţile, factorii responsabili, carevasãzicã, evitã sã vorbeascã. CFR –ul nu mai este de multã vreme ceea ce angajaţii sãi susţineau, cu nedisimulatã mândrie, „cea de-a doua Armatã a ţãrii”. Acesta e un lucru ştiut, iar explicaţiile sunt la îndemâna oricui. Nu am sã insist în aceastã direcţie, e suficient sã amintesc de prãbuşirea în cascadã a economiei româneşti, care a dus, între altele, la scãderea dramaticã a transportului de mãrfuri pe calea feratã, sau de împãrţirea SNCFR în mai multe societãţi comerciale, mãsurã ce a provocat dispariţia comenzii unice în acest strategic domeniu al economiei naţionale. M-aş referi doar la o serie de aspecte pe care le poate constata cu uşurinţã oricine se aventureazã sã petreacã trei-patru ore, legãnat în cadenţa şi acompaniat de glasul roţilor de tren.
Mai întâi, Gara. O clãdire impunãtoare şi spectaculoasã, care chiar impune respect, dar a cãrei imagine este violent deservitã de vecinãtãţile imobiliare. Aspectul lor meschin, dar şi mizeria cumplitã care domneşte între liniile de cale feratã întunecã impresia iniţialã. În plus, numeroasele spaţii interioare, în bunã parte nefolosite, dar şi numãrul mult mai redus de cãlãtori decât odinioarã dau senzaţia de rãcealã, de mediu neprimitor. Toate acestea mã determinã sã rãmân la pãrerea (exprimatã încã înainte de demararea construcţiei şi taxatã dur, la vremea respectivã, de atâta lume „bunã” din strãvechiul nostru oraş) cã Severinul, care nu este un nod de cale feratã, nu avea neapãratã nevoie de o asemenea investiţie. Dar asta e o altã problemã.
In al doilea rând, trenul. Regio. Adicã personal. Adicã, mai exact, cursã de persoane, folositã, pe vremuri, de navetişti. Navetiştii fiind o specie pe cale de dispariţie, din cele mai diverse motive, fosta cursã (actualul Regio) a intrat la apã şi, din cele 10-11 vagoane, câte avea garnitura în vremurile ei de glorie, au mai rãmas doar douã. În primul, era frig bocnã, Prin urmare, toţi cãlãtorii s-au bulucit în cel de-al doilea vagon. Unde era o cãldurã insuportabilã şi unde de-abia mai gãseai un loc. Întreagã aceastã situaţie era gestionatã de nu mai puţin de trei „naşi”. Conductori, cum ar veni. Doi bãrbaţi şi o femeie. Cam mulţi pentru un singur vagon garnisit cu cãlãtori, nu vi se pare? Unul dintre ei îşi numãra, în rãstimpuri, mãrunţişul din buzunare. Probabil, cu gândul la raportul pe care avea sã-l dea la destinaţie. La un moment dat, în plin câmp, trenul a oprit. Nu era haltã, nici vreun semafor pe roşu. Pânã nu de mult, acolo fusese o trecere de nivel peste calea feratã. Din tren au coborât câteva persoane, probabil prieteni ai mecanicului sau ai „naşilor”, care aveau nevoie sã coboare. Neapãrat acolo, şi nu în altã parte. Semn indubitabil cã Regio, cel puţin, e pe cale sã se transforme într-un fel de „ia-mã (lasã-mã), nene!”. „Armata a doua a ţãrii”? Poate o armatã în… degrade. La ceea ce a mai rãmas şi din Armata Românã, e de înţeles…
