România a dus-o rãu în ultimii prea mulţi ani: sãrãcie, corupţie, minciunã, incompetenţã administrativã şi guvernametalã, hoţie, generalizatã, iar, pe deasupra, criza economicã. Schimbarea guvernãrii survenitã în decembrie 2012 nu a adus, instantaneu, şi schimbarea stãrii de fapt despre care facem noi vorbire. Nu avea cum, o astfel de schimbare nu se face peste noapte ci în timp şi pe fondul unui climat socio-politic şi economic bine gândit, racordat la realitãţile lumii contemporane, interne şi externe. Un management de ţarã, am spune, care trebuie implementat tenace, urmãrit cu asiduitate şi adaptat la posibililele şi fireştile, în definitiv, modificãri ale actualitãţii. Este pregãtitã recent reieşita garniturã politicã guvernamentalã şi administrativ-teritorialã sã facã acest gest, am spune, istoric? În ce mãsurã actualii guvernanţi sunt capabili, dincolo de promisiuni şi platforme electorale, sã purceadã la un astfel de proiect naţional, pe termen lung?
Traian Bãsescu lansase, ceva timp în urmã, ideea unei “reforme a statului”, dar acea reformã, în viziunea sa, viza doar aparatul guvernamental, îndeosebi, însã a avut o echipã de implementare necalificatã, plus subiectivitatea prezidenţialã în aplicarea lui concretã. Mai exact, “Reforma lui Bãsescu” se vroia la nivelul acelor instituţii care îi garantau preşedintelui, adicã Domniei-Sale, autoritatea supremã şi indiscutabilã în stat, plus un guvern aservit aceluiaşi individ!
Greşit, evident, democraţia nu funcţioneazã sub cizma nimãnui, chiar dacã este cosmetizatã, resuscitatã şi pomãdatã de trei ori pe zi! Guvernul Boc, în toate variantele lui, a sucombat în faţa unui astfel de proiect, bine intenţionat în… denumirea lui, altfel, dar folosit ca mascã pentru alte interese.
Guvernul Ponta, investit de acelaşi Traian Bãsescu, şi a doua oarã, trebuie sã aplice acest proiect chiar dacã el nu se mai numeşte aşa, dar el, lesne de sesizat, rãzbate din oferta guvernului actual. România are nevoie de o schimbare la nivelul abordãrii şi proiectãrii managementului guvernamental, iar, mai apoi, în susţinerea acestuia. Întrebarea numãrul 1 care se pune, însã, legat de acest demers necesar, în opinia multor români, este dacã actuala garniturã guvernamentalã are competenţa şi expertiza de a declanşa cu adevãrat şi finaliza, eventual, un astfel de demers deloc comod, deloc pãzit de perspectiva unei erodãri a imaginii şi susţinerii larg populare, în timp. Plecând de la premisa cã el are aceastã calitate, iar dacã nu suficient, o poate, dacã vrea, perfecţiona repede, se ridicã o altã întrebare: Cei care au dus ţara de râpã, prin furturi şi “inginerii financiare” de proporţii, vor rãspunde pentru faptele lor? Şi dacã, da, când? Şi o altã întrebare: Este pregãtitã societatea româneascã sã-şi schimbe mentalitatea?
Dacã în primul caz, justiţia va trebui sã-şi intre în atribuţii fãrã întârziere, ieşitã de sub orice supunere conjuncturalã de naturã politicã, în cel de-al doilea, schimbarea metalitãţii, recte, va fi un proces mult mai lung şi anevoios. Cum se schimbã mentalitatea, este, deci, întrebarea urmãtoare. Cum se procedeazã cel mai eficient, în sensul unui termen mai rapid de transformare, cu repercusiuni pozitive asupra întregului corp social? Prin educaţie? Prin forţa exemplului? Prin coerciţie?
Rãspunsul corect ar fi da, la toate cele trei ultime întrebãri, cãrora li s-ar mai putea adãuga şi alte cãi, desigur. Educaţia, însã, este obligatorie, dar educaţia de calitate se face cu bani mulţi, iar rezultatele ei apar în timp. Forţa exemplului personal, din cealaltã perspectivã, necesitã un profil moral desãvârşit, începând cu pãrinţii, cu educatorii, cu managerii, cu guvernanţii. Ori, un statut moral de rang înalt se menţine, cu precãdere, într-o societate nu doar democraticã ci cu legi eficiente, cu libertãţi garantate şi apãrate de stat. Coerciţia, în felul acesta, ar apare – şi ar fi – fireascã, societatea asimilând-o ca pe un mod de asanare necesarã a corpului sãu, nu ca pe unul opresor.
Dincolo de toate acestea, mai este un amãnunt deloc lipsit de relevanţã: voinţa de a proceda la aşa ceva, voinţa nu doar politicã ci şi larg popularã. Una este declaraţia, alta este fapta concretã, asta ca sã nu mai cãdem în nefericita împrejurare a anilor 2000, când clasa politicã şi socialã declarau, la unison, cã “trebuie fãcutã schimbarea”, dar fiecare se gândea în sinea lui cã aceastã “schimbare” nu va începe cu el şi nici nu-l va afecta prea tare! Era o dedublare pãguboasã, apãrutã pe fondul demagogiei şi imaturitãţii democraţiei noastre, corcitã cu vechi cutume post-comuniste, securisto-delaţioniste, o societate “bolnavã” de minciunã, turnãtorie şi imposturã. Din pãcate, şi la ora actualã, aceste racile se mai resimt în relaţiile publice, de la cele între gurpuri sociale la cele individuale.
Ele, poate, s-ar estompa mai mult, pânã la dispariţia lor, aceea suportabilã ca manifestare la nivel macro-social, dacã nu ar fi încurajate de marea prãpastie cãscatã între clasele sociale, respectiv super-bogaţi şi giga-sãraci.
Mai mult, clasa mijlocie nu existã la un nivel satisfãcãtor, ca sã asigure echilibrul economic necesar între ceilalţi doi poli sociali, disproporţionat antitetici. Resentimentul clasei sãrace, chiar dacã nu exprimat la nivelul unor tulburãri de stradã – situaţie de nedorit, bineînţeles – se manifestã cel mai vizibil şi mai nefast, fie prin preluarea metehnelor celor care se afişeazã cu opulenţã şi aroganţã, de aici comportamente deviante, fie prin non-participare socialã, dezgust în faţa provocãrilor democratice, neimplicare în acţiuni colective.
În societatea româneascã dezamãgirea a înlocuit demult simpla bucurie a participãrii la viaţa socialã. Nimic nu-l mai bucurã pe român; el trãieşte cenuşiu, cu frica zilei de mâine deasupra unui cap împuiat de zorzoane publicitare şi artificii electorale, paralizat de perspectiva pierderii locului de muncã, pe de alta, de cea a speranţei unui loc de muncã, în ţarã, care sã-i asigure un minim de subzistenţã…
Acest fond tulburat profund trebuie limpezit de actuala garniturã guvernamentalã. Românul are resurse sã-şi schimbe viaţa, este în interesul sãu s-o facã, dar trebuie sã aibã încredere. Sã i se certifice, am zice ca urgenţã prioritarã, încrederea pe care a acordat-o atât de generos noului aparat politic, din care a rezultat guvernul Ponta 2.
Responsabilitãţile sunt mari, imense, rãbdarea românului este întinsã la maximum, perspectivele sunt neâncurajatoare în planul economic global – criza continuã, spun analiştii – aşa cã orice mişcare a guvernanţilor poate declanşa reacţii ostile.
Opoziţia, pe partea cealaltã, trebuie sã-şi facã datoria, evident, dar trebuie, la rândul ei, sã se implice în acest efort de schim-bare adevãratã a României contemporane. Opoziţia va trebui sã sancţioneze derapajele puterii – altfel nu am mai putea vorbi de stat democratic – dar, în virtutea aceloraşi argumente democratice, va trebui sã-i şi susţinã acesteia reuşitele. Prin urmare, votul negativ şi… contrele de dragul de a spune nu, oricând şi la orice iniţiativã, va trebui sã disparã din arsenalul parlamentar şi administrativ. Reforma sau schimbarea de care vorbeam trebuie asumatã şi la acest nivel, în felul acesta, altfel, se va oferi, din nou, maselor populare, acelaşi exemplu de luptã surdã, dusã doar pentru interese partizane stricte, de “grup mafiot”, de „bãieţi deştepţi”, de “structuri interlope” etc.
Marea schimbare trebuie sã înceapã cu guvernanţii şi cu cei care îi susţin, membri de partid sau finanţatori, românii au votat clar şi fãrã echivoc în acest sens, ei vor, de-acum, fapte, exemple, seriozitate.
E prea mult?
