Recentul volum de versuri al lui Titu Dinuţ, apãrut sub egida Editurii „Ramuri” din Craiova, cu titlul şocant „Ţigara cu ochi roşii”, întregeşte o carierã şi împlineşte un destin poetic. Cartea cuprinde 80 de poeme şi este dedicat fiului sãu, Marian, nu demult trecut în împãrãţia umbrelor neşoptitoare.
M-am întrebat de ce acest titlu, ştiind cã poetul nu este fumãtor şi am gãsit oarecum explicaţia citind poemul care dã nume cãrţii, scris într-o concizie bacovianã: „Fumez. /Noapte târzie./ Nici o stea./ Boltã cu luna la catarg./ În scoica urechii-ncolţesc deodatã/ Seminţe de paşi./ Vine cineva…” Punctele de suspensie din final sunt mai sugestive decât orice cuvânt care ar defini prezenţa stranie a morţii. Sunt versuri scrise cu „o daltã de sânge”, parafrazându-l pe Nichita Stãnescu. Volumul se impune nu numai printr-o ţinutã graficã de excepţie, ci şi prin modernitatea frapantã. E drept cã poetul nu vine pe un teren nedesţelenit, el câştigase roadele modernitãţii încã din volumele „Poteca din pendul”, „Estacada”, „Baiadera şi Arlechinul”, ori „Coliba cu vampiri”.
„În bezna altuia/ poţi coborî/ doar dacã ai în tine/ destulã luminã”, se afirmã în „Descindere”, semn cert cã poezia s-a desprins de forma ei clasicã, deşi mai poartã penele albe ale pescãruşilor cãutând „izvorul apei neatinse de corãbii”. Pãsãrile acestea devin însã planetare în „Zbor platonic”, iar „ochii se-nchinã galactic acestui zbor”. Muritorul mãrturiseşte cã şi-a acceptat condiţia de purtãtor al crucii care-i va deveni totem: „Atunci mi-am vãzut umbra./ Desculţã./ Pelerinã./ Hotãrâtã./ Înnodând un fir de şarpe prin nisip./ Genunchii mi s-au frânt./ Poţi sã rãmâi aici,/ mi-a şoptit crucea./ Te voi veghea o veşnicie.” („Virgula devine punct”).
Poezia lui Titu Dinuţ primeşte o notã accentuat interogativã, mişcându-se ideatic pe întreaga suprafaţã a mapamondului, din Deşertul Gobi pânã-n fiordurile scandinave, din Elada lui Homer pânã-n peninsula Kamciatka. Adesea ea se caracterizeazã printr-o notã livrescã, înglobând simboluri şi nume din literaturã, filozofie, muzicã şi picturã. Cãci Anaximene, Dali, Breughel, Liszt, Nietzsche, Van Gogh, Monet convieţuiesc sub tavanul aceluiaşi poem. Creaţia devine, ca şi mintea poetului, copacul uriaş în care sãlãşuie un spirit omenesc domestic şi terestru: „Mintea devine arbore./ De gânduri./ Cu poala sfâşiatã./ De poftaşi./ Cu crengile spuzite./ De lieduri schubertiene./ De simfoniile lui Beethoven./ Albastre.”(„Fiesta cu gablonzuri”).
Ţigara devine simbolul vieţii ce se petrece arzând, urmãrind pulsul lumii, primind o continuã deschidere spre universalitate. Doar nu degeaba în casa din Şişeşti a lui Titu Dinuţ poposise pe vremuri Marele Înger Blond, Nichita Stãnescu. Aici durerea pierderii unicului fiu este ridicatã la rang de virtute: „Am fost la cimitir./ Acolo s-a mutat de la o vreme fiul meu./ M-a ascultat tãcând./ L-am ascultat tãcându-l.”(„Şase octombrie”), cãci condeierul din Şişeşti a învãţat cã unul dintre rosturile supreme ale poeziei este şi acela de a supune durerea: „Înţeleg cu litere mari/ Cã leacul cel mai bun/ Rãmâne, totuşi, lacrima./ În doze mari/ Şi mai sãrate,/ Asigurã o suferinţã liniştitã.”(„Dozã de atac”).
Una dintre virtuţile volumului „Ţigara cu ochi roşii” rãmâne concizia, tendinţa de condensare a expresiei spre strictul necesar. Fenomenul nu împiedicã însã startul cãtre nemãrginiri, dincolo de „frigul istoric din constelaţii”. Zborul platonic spre alte galaxii.
