Gata şi cu alegerile. Ele s-au încheiat cu victoria previzibilã a USL, însã la un scor pe care nicio alianţã politicã româneascã nu a mai înregistrat-o din vremea FSN-ului şi pânã în prezent. Într-o atare situaţie, fireşte cã toatã lumea cautã nişte explicaţii. Explicaţii care nu sunt tocmai greu de gãsit. Este suficient a aminti seria guvernãrilor lamentabile de dupã 2008, girate de Emil Boc şi, pe ultimii metri, de Mihai Rãzvan Ungureanu. Isprãvile acestor guvernãri au fãcut, aproape sãptãmânã de sãptãmânã, obiectul articolelor noastre apãrute în aceastã rubricã. Nu vom mai reveni, de aceea, asupra lor. Cetãţeanul simplu iartã şi chiar uitã orice, mai puţin sã-i umbli la… buzunar şi sã-l lipseşti de servicii şi utilitãţi (unitãţi sanitare şi de învãţãmânt, linii de transport etc.). A putut observa toatã lumea cã, în aceastã campanie electoralã, caii de bãtaie ai celor care aveau sã câştige au fost tãierea salariilor şi pensiilor şi închiderea spitalelor din multe localitãţi ale ţãrii. Şi pe drept cuvânt. O parte dintre cei implicaţi, direct sau indirect, în guvernãrile regimului Bãsescu, acum în postura de candidaţi pentru un loc în viitorul Parlament, au încercat, într-o formã sau alta, cu o voce mai fermã sau mai şoptitã, sã-şi asume, în numele partidului, eşecurile, greşelile fostelor guvernãri. Nu puţini cetãţeni au înţeles şi apreciat o astfel de atitudine. Ba chiar şi-au dat votul persoanelor în cauzã, în semn de apreciere. Totuşi, astfel de argumente nu explicã în totalitate diferenţa enormã înregistratã, dupã votul de duminicã, între USL şi ARD. Din punctul meu de vedere, explicaţia acestei enorme diferenţe trebuie cãutatã în tot ceea ce are legãturã cu Traian Bãsescu. Traian Bãsescu fiind, tot dupã umila mea pãrere, sursa primarã a RÃULUI din societatea româneascã, şi asta încã de când s-a suit pentru prima datã, în 2004, pe cel mai înalt scaun de la Palatul Cotroceni. Pe ce mã bazez? Bãsescu este, fãrã îndoialã, omul care a ridicat, aproape din nimic, PDL-ul, fãcând din el, un partidulache de zece la sutã, ditamai formaţiunea de guvernãmânt, cea mai influentã din ultimii opt ani. Din acest motiv, pedeliştii de rând, dar şi cei cu rang, au vãzut şi vãd în Traian Bãsescu un fel de ayatolah, din cuvântul cãruia nu ar ieşi, sã-i arzi cu fierul înroşit. Asta le-a prins bine o perioadã, PDL ajungând, la un moment dat, unul dintre cele mai disciplinate partide româneşti. Partea ceva mai proastã a chestiunii este cã, pe mãsurã ce spiritul „militarist” al PDL se consolida, se consolidau şi instinctele dictatoriale, autoritariste ale lui Traian Bãsescu, în jurul cãruia a înflorit o camarilã vorace, pusã pe îmbogãţire rapidã. Popularitatea atât de rapid câştigatã de Traian Bãsescu s-a erodat în acelaşi ritm, stimulând reacţiile adverse în rândul populaţiei. În loc sã înveţe ceva din toate astea, Bãsescu a perseverat în rãu, ceea ce a dus la suspendarea sa în douã rânduri. Ultima datã, în vara acestui an, când, la referendumul ce a urmat suspendãrii, şapte milioane şi jumãtate de români au votat pentru demiterea lui. Ce a fãcut PDL-ul şi partiduleţele aliate în aceastã împrejurare? S-au pus, cu arme şi bagaje, în slujba şi în interesul lui Traian Bãsescu, în dispreţul legilor şi al bunului-simţ, pentru a-i salva poziţia, scaunul. Culmea este cã au şi reuşit. O culme şi mai mare este cã s-au bucurat ca de o victorie istoricã pentru faptul cã au fost… doar şapte milioane şi jumãtate de români împotriva lui Bãsescu, şi nu ceva mai mulţi. Ei, toate astea s-au acumulat, transformându-se într-un soi de frustrãri vindicative, care, iatã, au explodat în votul de la 9 decembrie. Care, subliniez, nu are la bazã dragostea neţãrmuritã a românilor pentru USL şi uselişti (o, nu!), ci ura faţã de Traian Bãsescu. În ceea ce mã priveşte, am spus de nenumãrate ori cã PDL ar putea avea o şansã de a reveni în prim-planul politicii româneşti doar dezlipindu-se, doar dezicându-se definitiv de Traian Bãsescu, un personaj nu numai expirat, ci şi toxic. Nu a fãcut-o şi, iatã, rezultatele se vãd.
