În urmã cu exact 23 de ani, la 20 noiembrie 1989, începeau, la Bucureşti, lucrãrile celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. Pânã una-alta, ultimul. În acelaşi an, 1989, oarecum pe ultima lui turnantã, era lansat „Noiembrie, ultimul bal”, un film realizat de Dan Piţa, dupã romanul sadovenian „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Un film fãrã cine ştie ce virtuţi, dar care a ajuns sã fie cunoscut mai ales prin componenta vag premonitorie a titlului. Spun asta, întrucât îmi vine greu sã cred cã acest mare regizor a forţat cu bunã ştiinţã sensurile fundamentale ale romanului amintit pânã la un asemenea nivel conotativ şi fiindcã acea componentã premonitorie la care m-am referit a fost detectatã, cum sã zic, post-festum.
Într-adevãr, congresul din noiembrie 1989 a fost ultimul „mare bal” la care au „dansat” Nicolae Ceauşescu şi compania. Un bal sumbru, „prefaţat”, cum se ştie, de revolta muncitorilor braşoveni şi „postfaţat” de seismul politico-social ce avea sã se producã o lunã mai târziu. Un „bal” cât o autocondamnare, deoarece, la momentul respectiv, Nicolae Ceauşescu avea la dispoziţie toate pârghiile pentru a schimba semnificativ starea de lucruri din România. Datoria externã fusese achitatã, românii înţeleseserã acest, hai sã-i zicem, imperativ, dovedind o docilitate care, în alte condiţii, s-ar putea numi spirit civic, iar conjunctura internaţionalã era permisivã pentru orice tip de reformã, indiferent de ritmul sau de extensia ei în timp. Congresul al XIV-lea era cel mai bun prilej pentru ca dorita cotiturã de politicã internã sã se producã, prin urmare, evenimentul fusese aşteptat de toatã suflarea româneascã oarecum ca pe o izbãvire. N-a fost sã fie. Cuvântarea-fluviu, de aproximativ şase ore, rostitã în deschiderea lucrãrilor congresului de Nicolae Ceauşescu, a blocat, pentru respectivul interval de timp, aproape întreaga activitate economico-socialã a României. În fabrici, instituţii administrative, şcoli şi universitãţi, unitãţi agricole şi militare au fost create, extrem de scrupulos, condiţiile tehnice necesare pentru ca toţi cei aflaţi la lucru (datorie, program) sã poatã urmãri, în colectiv, acea „epocalã” cuvântare. Orizontul de aşteptare a milioane de români era imens. Decepţia avea sã fie pe mãsura aşteptãrii. Ceauşescu nu numai cã n-a schiţat vreo intenţie de schimbare, dar a dat cât se poate de clar de înţeles cã va merge pe acelaşi drum, polemizând indirect cu toţi cei care, în viziunea sa, abandonaserã „idealurile socialismului”, periclitând viitorul acestui sistem „în Europa şi în lume”. Înclin sã cred cã nu puzderia de scenarii şi conspiraţii scoase pe piaţa manipulãrilor de orice fel, în ultimii douãzeci de ani, l-au pierdut, în decembrie 1989, pe Nicolae Ceauşescu, ci lipsa de realism politic şi încãpãţânarea sa nativã, dovedite cu asupra de mãsurã la „ultimul bal” din noiembrie 1989. Dacã semnele schimbãrii, ale aşteptatului dezgheţ politic, ar fi venit cu acel prilej, multe dintre nenorocirile care au lovit, vreme de douãzeci şi ceva de ani România, şi, în primul rând, sângerosul decembrie 1989, poate cã ar fi fost evitate, iar costurile tranziţiei, încã neîncheiate, infinit mai mici.
Problemele cu care se confruntã, azi, românii sunt, în aparenţã, altele, însã, pe fond, cam aceleaşi. Cu o tendinţã de agravare, totuşi. Amintirea acelui „ultim bal” stãruie. De atunci, odatã la patru sau, mai nou, la cinci ani, ea se reactiveazã în conştiinţa lor colectivã. Şi, ce coincidenţã, de fiecare datã, tot prin noiembrie. Cu aceeaşi nevoie de speranţã, cu aceeaşi neostoitã dorinţã de trai mai bun. Din nefericire, mai totdeauna, şi cu dezamãgirea de la scadenţã. Suntem într-un alt noiembrie, în preajma unui nou „bal”. Ultimul?
