Atrãgeam, în numãrul trecut, atenţia asupra unui fenomen extrem de nociv. Anume cã, pe lângã faptul cã se aflã la cote extrem de scãzute, interesul propriu-zis pentru literaturã tinde sã se transfere exclusiv asupra zonelor sordide ale vieţii literare, asupra penumbrelor telurice din biografiile scriitorilor. Confirmãri privind adevãrul acestui fenomen am avut, în aceşti ani, tot pasul, dar una de datã recentã mi-a atras atenţia într-un mod special. La postul TV ACASÃ, se difuzeazã, pare-mi-se sãptãmânal, o emisiune purtând genericul „Doamne de poveste”, realizatã de o duduie pe nume Olivia Steer. Ştiţi dumneavoastrã, genul acela de emisiuni edulcorate, realizate în binecunoscuta manierã protevistã, extrem de generoase la nivel de intenţionalitate, în realitate, nişte tentative (nereuşite) de a da lustru oarecum elitist mizeriilor cancaniere din viaţa unor mari personalitãţi culturale. „Doamna de poveste” din emisiunea la care fac referire era profunda şi rafinata poetã Constanţa Buzea, prima soţie a lui Adrian Pãunescu, recent trecutã în eternitate. Constanţa Buzea, ca şi Adrian Pãunescu, este un reprezentant de primã linie al strãlucitei pleiade de scriitori cunoscutã sub numele de „Generaţia ‘60”, care-i mai cuprinde, între alţii, dupã cum se ştie, pe Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Leonid Dimov, Al. Ivasiuc, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru. Pe Constanţa Buzea şi pe Adrian Pãunescu i-am vãzut, pentru prima datã, în vremea studenţiei mele, pe la începutul anilor ‘70. Veniserã, invitaţi de decanul nostru, profesorul de legendã Al. Piru, pentru o întâlnire – dialog cu noi, studenţii de la Litere. Poetul tocmai trecuse (cu bine, în cele din urmã) prin seismul social-literar-politic provocat de incendiarul sãu volum, „Istoria unei secunde”, iar blânda şi delicata sa soţie îl seconda cu o supuşenie admirativã, în care cei mai mulţi dintre noi am „citit” o dragoste fãrã limite. Cine ar fi putut bãnui dezastrul care avea sã-i despartã, câţiva ani mai târziu, pe aceşti frumoşi aleşi ai muzelor? Erau vremuri când informaţiile despre viaţa privatã a oamenilor celebri ajungeau extrem de greu la publicul larg, şi, în niciun caz, prin intermediul presei. În aceastã situaţie, legendele despre ei se nãşteau mai uşor şi circulau mai repede. Zicerea cãlinescianã, conform cãreia, în cazul marilor oameni, „puţinã mitologie nu stricã”, era la mare preţ şi mulţi semeni se strãduiau sã-i dea contur şi substanţã. În felul acesta, marii scriitori (artişti) nu deveneau doar clasici în viaţã, ci aproape nişte personaje mitologice. A trecut vremea. Cu ea, şi nevinovatele obiceiuri de altãdatã. Azi trãim – unii dintre noi, cu o voluptate specialã – vremea poalelor în cap. Vremea presei evocatoare a aromelor de sub chiloţi. O modã care a contaminat pânã şi pe cele mai nobile spirite. Cum ar fi Constanţa Buzea. Cea care a publicat, cu ceva ani în urmã, un jurnal, prin care încerca sã explice de ce cãsnicia ei cu Pãunescu a fost un dezastru, ba chiar un coşmar. Din acest jurnal, pe care se bazeazã, esenţialmente, emisiunea cu pricina, imaginea lui Adrian Pãunescu iese fãcutã praf. Gesturile, reacţiile, excesele, infidelitãţile lui, dar şi firea, caracterul lui, uneori chiar şi vocaţia lui sunt taxate necruţãtor de fosta soţie cu nişte contondenţe… metaforice de care, sincer, eu nu o credeam capabilã. Reacţiile femeii înşelate sunt de înţeles. Dar Constanţa Buzea e mai mult decât o femeie. Ea este UN POET, UN ARTIST. Şi, cum spuneam ceva mai sus, nu unul oarecare. În aceastã calitate, ea ar fi putut privi cu mult mai multã îngãduinţã tot ceea ce incriminase atât de… gospodãreşte vindicativ în firea şi comportamentul fostului soţ. Pentru cã, la fel ca el, nu avea cum sã nu ştie, sã nu simtã, cã regimul existenţial al artistului este LIBERTATEA. I-ai luat LIBERTATEA, legându-l de piciorul patului sau de coada cratiţei, l-ai secat de seve, ai blocat în el ecoul destinat altor orizonturi. Pãunescu a avut delicateţea de a nu-i da replica vreodatã fostei soţii ,spunând cã „o înţelege”. Cã o înţelege cã nu a… înţeles acest adevãr, aş accentua eu. Adevãr de care – ce paradox! – „doamna de poveste” Constanţa Buzea era convinsã mai mult decât oricine…
